Țările baltice și Caucazul de Sud sunt câmpurile de luptă ale strategiei Moscovei de „război energetic”. O strategie menită să restabilească o sferă de influență în zona controlată anterior de URSS. În aceeași cheie ar trebui încadrat și proiectul conductei Nord Stream 2.

Ce se află în spatele - și ce urmează - acordul Nord Stream II, o conductă dublă subacvatică care va transporta 55 de miliarde de metri cubi de gaz natural pe an care circulă sub Marea Baltică din Rusia în Germania în Uniunea Europeană?

În primul rând, se poate spune despre această afacere cu energia: „business as usual”. Acordurile economice fac parte dintr-o strategie mai largă de „putere inteligentă” care „implică utilizarea strategică a diplomației, convingerea, consolidarea capacităților și proiecția puterii și a influenței în moduri rentabile și cu legitimitate politică și socială”, scrie Marco Marsili, Acesta este cercetător la Centrul de Investigații al Institutului de Studii Politice ale Universității Catolice Portugheze (CIEP-UCP). Analiza a fost publicată pe National Interest.

Această strategie se încadrează în categoria așa-numitului „război hibrid”, un concept-umbrelă în cadrul căruia puteți găzdui toate acțiunile non-cinetice, inclusiv sancțiunile diplomatice, care nu implică utilizarea forței letale.

Marea Strategie Rusă

Federația Rusă adoptă o strategie amplă menită să restabilească o sferă de influență în zona controlată anterior de URSS. Țările baltice și Caucazul de Sud sunt câmpurile de luptă ale „războiului energetic” pe care Moscova îl duce în contextul unei strategii mai largi care cuprinde diferite mijloace și activități. Prin urmare, strategia energetică face parte din „Marea Strategie” rusă. Să încercăm să încadrăm această strategie într-un context geopolitic mai larg.

Întrucât comunitatea internațională nu a reușit să rezolve conflictul care a reînviat în toamna anului 2020 în Nagorno-Karabakh, președintele rus Vladimir Putin a mediat un încetare a focului între Armenia și Azerbaidjan, iar Moscova a desfășurat o trupe militare “pacificatoare“ pentru a asigura respectarea armistițiului. Aceasta a fost o oportunitate imensă pentru Federația Rusă de a intra în regiune și de a se înrădăcina ca un jucător major.

Interesul Moscovei pentru această zonă se datorează faptului că Azerbaidjanul acționează ca un hub de conducte energetice, oferind o rută care ocolește Rusia prin statele de tranzit Georgia și Turcia prin conducta petrolieră Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), gazul din Caucazul de Sud (SCP) și Baku-Tbilisi-Erzerum (BTE), care rulează paralel cu BTC pentru 429 mile, înainte de a se conecta la rețeaua turcească de conducte de gaz. Prin BTC, Baku își transferă petrolul și gazul nu numai pe piețele occidentale, ci și în Kazahstan și Turkmenistan.

Principalele conducte de export gaze

BTE, BTC și conducta de petrol Baku-Supsa (ambele administrate de British Petroleum), care se termină pe Scaunul Negru pe teritoriul Georgiei, și Baku-Novorossijsk (administrat în parteneriat cu compania rusă Transneft), sunt principalele conducte de export petrol din Azerbaidjan.

Alte conducte de gaze din Azerbaidjan sunt Gazi-Magomed-Mozdok (administrat în comun cu Gazprom rus) și Baku-Astara. (Din cauza tensiunilor cu Armenia, Azerbaidjanul a semnat un acord de schimb cu Iranul, care furnizează gaze naturale exclavei Nakhchivan, primind un comision de cincisprezece procente pentru taxele de tranzit).

Conducta Trans-Adriatică (TAP), recunoscută de UE ca „proiect de interes comun” de patru ori, transportă gaze naturale din Marea Caspică către piața europeană prin Turcia, Grecia și Albania, până în Italia. Conducta a deschis coridorul sudic de gaz, o adevărată piatră de temelie a strategiei energetice europene, în ciuda faptului că TAP implică participarea guvernelor autoritare precum Azerbaidjanul și Turcia, pe care Uniunea Europeană le condamnă pentru nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului.

O rută nouă

Aceasta este doar o rută nouă, adăugată la rutele existente prin care Europa primește gaz natural, făcând aprovizionarea cu energie mai sigură și mai flexibilă. TAP va fi legat de conducta de gaze naturale transanatoliene (TANAP) care leagă Azerbaidjanul de Turcia, continuând pe piețele europene, aterizând în sudul Italiei. Această aprovizionare cu conducte are o capacitate de 810 miliarde de metri cubi și este rezultatul unor contracte cu o valoare estimată de 130 miliarde EUR, cel mai mare din istoria gazului.

Un alt proiect de amploare a stricat strategia energetică rusă

Conducta South Stream - care până în decembrie 2014, când compania de stat Gazprom a preluat acțiuni globale, a implicat și ENI italian, EDF francez și German Wintershall - ar fi trebuit să asigure transportul gazelor rusești și caspice către Europa printr-o conductă care rulează sub Black Marea, prin apele teritoriale turcești, cu terminale în Italia și Austria.

Proiectul a fost marcat de nerespectarea legislației Uniunii Europene a celui de-al treilea pachet energetic, care prevede separarea operațiunilor de generare și vânzare ale companiilor de rețelele lor de transport. Guvernul rus a anulat proiectul în 2014, la șapte ani de la începerea proiectului. South Stream a fost considerat un rival al proiectului conductei Nabucco, care a fost abandonat în favoarea TAP.

Dacă conducta de gaz trans-caspică, care presupune construirea unei conducte de gaze submarine între orașul turc Türkmenbașy până la Baku, se realizează, va spori și statutul Azerbaidjanului atât ca producător, cât și ca centru de tranzit, diminuând influența Moscovei în regiune și ocolind atât Rusia, cât și Iranul.

Acesta este motivul pentru care Moscova se opune puternic proiectului

Gazoductul Trans-Caspian, care are o capacitate proiectată de 1,1 trilioane de metri cubi pe an, întărește colaborarea dintre Georgia și Azerbaidjan și izolează Armenia, atrăgând Rusia și Iranul într-o alianță. Moscova și Teheran nu au pierdut timpul unindu-și forțele în problema energiei.

La 13 aprilie 2015, președintele rus Vladimir Putin a ridicat interdicția ONU și a autorizat exportul sistemelor de rachete antiaeriene S-300 în Iran. În lumina acestei decizii, putem înțelege mai bine strategia regională a Kremlinului.

Armenia renunță de a contesta integritatea teritorială a Azerbaidjanului prin conflictul din Nagorno-Karabakh. Moscova, care s-a angajat deja direct în conflictul georgian, asigurând securitatea Abhaziei și a Osetiei de Sud, nu intenționează să se expună direct în Nagorno-Karabakh și nici nu vrea să riște să înceapă o spirală de mișcări de independență care ar putea da înapoi.

„Conflictele înghețate” post-sovietice sunt menținute „fierbinți” - sau cel puțin „calde” - pentru a servi drept coloană vertebrală pentru operațiunile care vizează recâștigarea influenței în regiune. Nord Stream II ar trebui interpretat ca având același obiectiv.