Dmitri Trenin, membru al Consiliului pentru politica externă și de apărare, a publicat o analiză în care vorbește despre motivul pentru care Rusia are nevoie de un statut de mare putere și de ce a fost o greșeală să se opună expansiunii NATO spre Est.

Analiză: Douăzeci de ani de când Vladimir Putin stă la putere și nu este încă momentul pentru a analiza rezultatele finale ale guvernării sale, inclusiv în domeniul politicii externe. Situația este dinamică, viitorul, ca întotdeauna, este imprevizibil, dar de fapt, astăzi Putin are încă aproape cinci ani din mandatul său actual și, așa cum o vedem acum, un timp nedefinit în afara acestuia, timp în care va continua să rămân cea mai influentă figură politică din Rusia.

Cu toate acestea, este evident că epoca lui Putin din istoria Rusiei se îndreaptă spre un sfârșit și o încercare de a înțelege ceea ce s-a făcut în acești 20 de ani este nu numai utilă, ci și necesară având în vedere schimbările inevitabile din viitor. Rezultatele politicii externe ale guvernării lui Putin pot fi rezumate prin diferite motive și criterii. În măsura în care se poate judeca Președintele însuși, începând din 1999, a urmărit două obiective principale: păstrarea unității Rusiei și restabilirea statutului său de mare putere pe scena mondială. El a reușit. Supremația guvernului central a fost stabilită în toată Federația Rusă. Rusia însăși, la începutul secolului XXI, a revenit pe arena globală ca unul dintre cei mai mari și mai activi actori geopolitici și militari.

Din punctul de vedere al obiectivelor stabilite, acestea sunt realizări incontestabile, deși atât centralizarea puterii, cât și statutul de mare putere nu au fost ușor de atins. Construirea verticalei puterii a avut loc pe o baza autoritară, care este tradițională Rusiei. Cu toate acestea, regimul politic care a înlocuit haosul anilor '90 nu a putut niciodată să devină un stat cu drepturi depline: servește în principal intereselor elitelor înguste care exploatează resursele țării în scopuri personale și de grup. Având în vedere creșterea treptată, dar tangibilă a conștiinței civice a rușilor, aceasta prezice probleme grave pentru viitor. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că stabilirea Rusiei ca mare putere a avut loc în contextul unei confruntări continue cu Statele Unite, ceea ce presupune o luptă lungă și inegală.

Moștenirea politicii externe a lui Vladimir Putin este vastă și variată

Formarea acesteia a fost un proces complex și contradictoriu; politica externă a Moscovei s-a schimbat de mai multe ori. În 2000, Putin a presat în mod activ pentru aderarea la NATO a Rusiei; în 2001, căutând să devină cel mai important aliat al Statelor Unite, a ordonat să ofere tot felul de asistență și sprijin trupelor americane din Afganistan;

Construind o Europă Mare de la Lisabona la Vladivostok, Putin nu numai că a ținut un discurs în limba germană în Bundestag, unde a proclamat alegerea europeană a Rusiei, dar a urmărit în mod agresiv schimbul încrucișat de capital pentru a crea un spațiu economic comun.

Moștenirea lui Putin va fi în continuare atent examinată și analizată. În termeni practici, astăzi are sens să o analizăm prin prisma următoarelor întrebări: Ce este de o importanță durabilă și care ar trebui păstrată de următoarea generație de lideri ruși? Ce trebuie schimbat și dezvoltat? Ce este mai bine să refuzi?

Succesele lui Putin

În primul rând, despre reușite. Este un fapt că sub Valdimir Putin, Federația Rusă și-a restabilit suveranitatea reală. Creșterea rapidă a prețurilor la petrol în anii 2000 a permis țării să treacă la creșterea economică pe o nouă bază capitalistă creată în anii 1990 și să se elibereze de dependența financiară externă. Naționalizarea unei mari părți a industriei petroliere la mijlocul anilor 2000 a creat baza unei politici energetice coordonate. Reforma Forțelor Armate efectuată în prima jumătate a anilor 2010 a oferit Kremlinului un instrument eficient pentru a proteja și promova interesele statului țării. Sprijinul stabil pentru Putin din partea majorității populației a asigurat stabilitatea guvernului. Voința politică a președintelui prin verticala puterii a asigurat unitatea politicii.

Este la fel de evident că Rusia de la începutul secolului XXI. și-a recâștigat statutul de facto de mare putere. Trebuie înțeles că o mare putere este în esență un concept militar-politic. În condițiile moderne, este un stat care este rezistent la presiunea externă și este capabil să urmeze un curs politic independent și, dacă este necesar, să se apere fără asistență externă.

Încercările Rusiei din anii 1990 și 2000 de a obține statutul de autonom în cadrul sistemului euro-atlantic centrat în SUA s-au încheiat cu eșec. Elita rusă și societatea în ansamblu nu au acceptat conducerea SUA - o condiție necesară pentru integrarea în sistemul occidental. Nici Rusia nu a reușit să-și construiască propriul centru de putere în Eurasia, în principal din cauza reticenței liderilor din fostele republici sovietice de a recunoaște conducerea omului Moscovei.

Pentru Rusia, o țară independentă și singură, statutul unei mari puteri este o necesitate

Eșecul celor două integrări l-a forțat pe Putin să ia o întorsătură bruscă în a doua jumătate a anilor 2010. În exterior, părea o mișcare de la Bolsho-Europa către Eurasia Mare, care a fost percepută de mulți ca o întoarcere spre Est, în special spre China. De fapt, a fost o cotitură a Rusiei către sine - în căutarea unui punct de echilibru într-un mediu global în schimbare rapidă. Actuala autodeterminare a Rusiei arată ca afirmarea de sine însuși ca o mare magnitudine independentă situată în nordul continentului eurasiatic, adiacent direct Asia de Est și Centrală, Europa, Orientul Apropiat și Mijlociu și America de Nord. Moscova nu mai este orientată într-o singură direcție, spre Europa, Statele Unite sau China. Ea interacționează activ cu întregul său cartier vast și este ghidată doar de propriile interese.

Chiar înainte de confruntarea dintre Rusia și Statele Unite și înstrăinarea reciprocă cu UE, direcția estică a politicii externe sub Putin a dobândit pentru prima dată o semnificație și un statut comparabil cu vectorul occidental predominant în mod tradițional. Acest lucru a oferit politicii externe ruse un echilibru - încă instabil. Pe de o parte, atenția sporită către Est a fost o consecință a ascensiunii Asiei ca centru global al economiei și politicii mondiale. Pe de altă parte, Moscova a fost nevoită să ia în considerare slăbiciunea și vulnerabilitatea pozițiilor geopolitice și geo-economice ale Rusiei în estul țării. Pe baza acestor considerații, Putin în anii 2000 a muncit din greu pentru a rezolva în cele din urmă problema graniței cu China și pentru a stabili un parteneriat strâns și productiv cu Beijingul.

Putin a început formarea a ceea ce poate fi denumit convențional politica asiatică a Rusiei

Împreună cu China, Putin s-a străduit să dezvolte relații cu India ca o mare putere în Asia comparabilă cu China și partenerul strategic tradițional al Moscovei; cu Japonia și Coreea de Sud ca resurse pentru importul și investițiile tehnologice; cu țările ASEAN ca o piață mare și în creștere. Integrarea economică post-sovietică, care s-a intensificat din 2009 în cadrul Uniunii Economice Eurasiatice (EAEU), a primit un accent din Asia Centrală. Relațiile bilaterale și formatele multilaterale - în special, în cadrul Organizației de Cooperare din Shanghai, BRICS și RIC (Rusia - India - China) - au creat condiții în care Rusia, deși nu este cel mai mare și cel mai important jucător, a putut să să mențină un echilibru cu țări mai puternice sau mai avansate și să-și apere mai mult sau mai puțin eficient interesele.

Noua calitate a politicii externe ruse - echilibrul său dinamic - s-a manifestat cel mai clar în Orientul Apropiat și Mijlociu, în special odată cu începerea operațiunii militare din Siria în 2015. Moscova a luat o poziție unică aici ca un jucător capabil să mențină productivitatea contacte de afaceri cu toate forțele semnificative din regiune, inclusiv cu cei mai încăpățânați antagoniști precum Iranul și Israelul.

Folosind sume relativ mici, la costuri relativ modeste și cu pierderi limitate, forța militară din Siria a Rusiei și-a atins obiectivele imediate. Mai mult, pentru prima dată de la prăbușirea URSS, Moscova a început să fie percepută în regiune ca un jucător serios. Secretele unui astfel de succes constau în concentrarea evidentă a acțiunilor Rusiei asupra propriilor interese și nu asupra propriilor fantasme sau a intereselor anumitor clienți; refuzul de a impune orice model geopolitic altor țări; într-o bună cunoaștere a regiunii și abilitatea și disponibilitatea de a implementa politici bazate pe realitățile locale.

Siria și Orientul Mijlociu în ansamblu au devenit un semnal că Rusia se întoarce pe arena mondială, devenind un jucător global - dar un jucător de altă calitate decât era URSS. În loc să depună eforturi enorme încercând să-și extindă modelul la restul lumii, Moscova încearcă să găsească nișe pe care să le poată dezvolta în avantajul său. Pe lângă exportul de resurse energetice, arme, tehnologii de energie nucleară, alimente, Rusia acționează ca un actor militar și diplomatic, o acoperire politică pentru o serie de state și oferă servicii pentru asigurarea securității. Ca atare, este prezent nu numai în Europa și Asia. Profilul Rusiei a crescut nu numai în Orientul Mijlociu, ci și în Africa și America Latină.

Problema principală aici este una: în căutarea câștigului tactic, să nu pierzi strategic. Rezolvarea acestei probleme necesită coordonarea acțiunilor pe diferite direcții și niveluri. Mai mult, pentru a construi respectul de sine, Rusia trebuie să fie fidelă principiilor și valorilor sale. În cele din urmă, sub Putin, Arctica - datorită schimbărilor climatice - a devenit o nouă fațadă pentru dezvoltarea relațiilor cu lumea exterioară și un nou front pentru confruntarea cu rivalii.

Eșecurile lui Putin

O serie de angajamente ale lui Putin nu au fost finalizate. Putin nu a reușit să își realizeze naționalizarea declarată a elitelor. Mai important, el nu a reușit să formeze o elită de putere cu adevărat națională. Cohorta pe care a chemat-o la putere s-a dovedit a fi în mare măsură instabilă față de tentațiile materiale. Chiar și astăzi, elita rusă rămâne în principal un grup de oameni care nu numai că își pun interesele corporative mai presus de interesele naționale și de stat, dar trăiesc și izolat dețara lor, dar practic pe cheltuiala ei. În acest sens - eliberarea de obligațiile de serviciu public și restricțiile stricte morale - elita actuală este fundamental diferită de predecesorii lor sovietici și imperiali. Acest defect al regimului politic existent îl privează de o perspectivă pe termen lung.

Trecerea de la planurile de a construi o Europă Mare la ideea Eurasiei Mari a fost dureroasă. Cooperarea cu Europa, cel mai apropiat vecin al Rusiei, a stagnat nu numai ca urmare a crizei ucrainene și a diferențelor fundamentale în ceea ce privește valorile politice și sociale. Baza acestei cooperări este că ideea europeană a abordării din ce în ce mai strânse a Rusiei față de normele și principiile europene, dar fără includerea Rusiei în UE și speranța rusă că elitele țărilor UE, odată cu sfârșitul Războiului Rece, va părăsi orbita Atlanticului și va începe să construiască o Europă Mare împreună cu Rusia,  s-a dovedit a fi neviabilă.

Deși trebuie menținute contactele politice cu toate forțele semnificative, încercările de a juca în domeniul politic al țărilor UE în condițiile actuale, ajutând forțele politice naționale care au contestat elitele aflate la conducere, au devenit o greșeală. Pentru întregul viitor previzibil, conținutul principal al interacțiunii ruso-europene va fi legăturile economice, științifice, tehnice, culturale și umanitare. Geopolitica și securitatea militară vor rămâne domeniul relațiilor ruso-americane.

Parteneriatul cu India nu a fost încă reluat

Stagnarea relațiilor dintre Moscova și Delhi, care a început odată cu prăbușirea URSS, continuă. Nivelul legăturilor cu India, a cărui putere economică și ambițiile internaționale cresc rapid, rămâne din ce în ce mai mult decât nivelul de interacțiune cu China. Combinat cu o slăbire semnificativă a relațiilor cu UE, aceasta reprezintă o amenințare la adresa echilibrului geopolitic al Rusiei în Marea Eurasia.

Situația este agravată de sentimentul unui impas care se apropie în problema încheierii unui tratat de pace între Rusia și Japonia. Putin a muncit din greu pentru a transforma Japonia într-o resursă pentru modernizarea economică și tehnologică rusă și un element al unui sistem de echilibru euroasiatic mai mare. Eșecul acestui proiect japonez ar putea crește și mai mult dependența Rusiei de China. În acest sens, direcțiile indiene și japoneze devin cheie pentru a preveni un astfel de scenariu.

Integrarea economică cu mai multe țări CSI, pe care Putin a activat-o odată cu crearea Uniunii Vamale, servește evident intereselor Rusiei și ale partenerilor săi. În același timp, EAEU este un proiect cu obiective importante, dar limitate. Nu are perspective de transformare într-un centru de putere cu drepturi depline - economic, geopolitic, militar - în Eurasia. Țările partenere, inclusiv cele mai apropiate - Belarus și Kazahstan - sunt foarte concentrate pe conservarea suveranității statale. Independența pentru Minsk și Nur-Sultan este, în primul rând, independența față de Moscova. De asemenea, EAEU nu are posibilitatea de a deveni un concurent serios sau un partener cu drepturi depline al altor asociații de integrare - UE, ASEAN, precum și China. Dezvoltarea în continuare a legăturilor de integrare - inclusiv cu Belarus - trebuie să continue cu luarea în considerare obligatorie a acestor realități.

Erorile lui Putin

În cele din urmă, unele inovații din perioada Putin nu au fost testate în practică. Ideea unei lumi multipolare, adică o lume a echilibrului geopolitic și geo-economic, corespunde intereselor Rusiei, viziunii lumii rusești și tradițiilor naționale. În același timp, este dăunătoare obsesia ideii de a schimba ordinea mondială existentă, adică de a face eforturi active pentru a elimina hegemonia globală a Statelor Unite. „A chema foc asupra ta”, a sprijini dușmanii Americii doar pentru că se opun hegemonului global, nu înseamnă întărirea propriei poziții, ci crearea unor probleme suplimentare pentru sine. Principalul obiectiv pentru Rusia nu este ordinea mondială în sine, ci locul Rusiei în această ordine mondială.

Dorința de a ocupa un loc demn și avantajos în noua ordine mondială emergentă obiectiv necesită stabilirea unor obiective clare și o strategie bine gândită. Absența unei strategii pe termen lung, o pasiune pentru arta operațională și manevrarea tactică condamnă politica externă la riscuri semnificative.

Putin a asigurat în repetate rânduri că Rusia nu va permite confruntarea cu Statele Unite, dar confruntarea SUA-Rusia este un fapt concret de cinci ani încoace. Acum există asigurări similare că nu va exista o nouă cursă a înarmărilor cu Statele Unite, dar în contextul demontării sistemului de control al armelor inițiat de Washington, nu există garanții că echilibrul tehnico-militar cu Statele Unite va fi capabil să fie menținut fără o creștere serioasă a cheltuielilor de apărare.

Desigur, nu totul depinde de Moscova; Washingtonul are propriile sale planuri și strategii care se pot schimba - inclusiv într-o direcție nefavorabilă pentru Rusia. Este vorba despre altceva. Rusia, ca forță material mai puțin puternică decât Statele Unite, este obligată, apărându-și interesele, să evite ciocnirile frontale cu un rival.

O greșeală fundamentală în politica externă rusă de la mijlocul anilor 1990 a fost obsesia sa pentru extinderea NATO

Nu există nicio îndoială: anexarea foștilor aliați ai URSS în Europa de Est și a statelor baltice în NATO nu au întărit securitatea Rusiei și au slăbit pozițiile politicii externe ale Moscovei. În același timp, lupta informațională a Moscovei împotriva expansiunii NATO și încercările de a se opune politic mișcării de est a Alianței nu numai că nu a reușit să diminueze consecințele negative ale expansiunii pentru Rusia, ci le-a exacerbat. Și măsurile politico-militare întreprinse de Moscova în timpul crizei ucrainene au dat un nou suflu NATO, au contribuit la reînvierea imaginii Rusiei ca inamic militar al Occidentului. Renașterea acestei imagini la un sfert de secol după sfârșitul Războiului Rece este o înfrângere strategică pentru Rusia.

Rădăcinile acestei erori stau în gândirea strategică învechită, care subliniază excesiv factorul de localizare geografică și profunzime strategică. Trauma teribilă din 22 iunie 1941 cere ca forțele unui potențial inamic să se afle la distanța maximă de cele mai importante centre politice și economice ale țării. Urmând această logică, URSS, după Marele Război Patriotic, a creat o centură de securitate în Europa de Est. Dar deja în a doua jumătate a anilor 1940, apariția armelor nucleare și a aviației strategice și, în curând, și a rachetelor balistice intercontinentale și a purtătorilor de rachete submarine, au devalorizat practic importanța acestui tampon strategic.

În condițiile moderne, este greu de imaginat crearea unui cap de pod lângă granițele Rusiei pentru un atac masiv asupra acestuia, așa cum a fost în 1941. Potențialul militar, care reprezintă cu adevărat o amenințare pentru Rusia, este concentrat într-un loc diferit, în principal pe teritoriul Statelor Unite. În consecință, răspunsurile la aceste amenințări trebuie adresate sursei lor inițiale. Aceasta este baza stabilității strategice.

O altă latură a problemei NATO

Dacă pentru Rusia problema nu este NATO ca alianță a aproape trei duzini de state de dimensiuni diferite, ci NATO ca platformă pentru desfășurarea forțelor armate americane și a armelor destinate Rusiei, atunci neparticiparea unei țări europene la NATO nu rezolva problema securității sale pentru Rusia.

Este un fapt că nimic nu împiedică Statele Unite să-și desfășoare bazele și sistemele de arme pe teritoriul țărilor non-NATO. Apariția de noi baze americane pe teritoriul țărilor europene prietenoase cu SUA depinde aproape exclusiv de decizia guvernului de la Washington.

De asemenea, este greșit să ne gândim că disputele teritoriale nerezolvate cu vecinii sau conflictele teritoriale pot servi drept garanție a aderării non-NATO. În timpul Războiului Rece, Germania de Vest a fost admisă în alianță - în ciuda faptului că status quo-ul postbelic în Europa nu a fost considerat definitiv, RFG a vorbit oficial despre frontierele din 1937, iar Statele Unite și aliații săi au refuzat să recunoască RDG pentru o lungă perioadă de timp.

Conflictele nerezolvate - în Donbass sau Osetia de Sud și Abhazia - împiedică Washingtonul astăzi să invite Ucraina și Georgia la NATO și lipsa de dorință a SUA de a-și asuma obligații care ar putea să le conducă la un conflict militar direct cu Rusia. Analogia cu Germania de Vest postbelică în secolul XXI nu funcționează: importanța Ucrainei și mai ales a Georgiei pentru Statele Unite astăzi nu este comparabilă cu importanța RFG în timpul Războiului Rece.

Importanța exagerată acordată extinderii NATO a avut o influență decisivă asupra politicii rusești față de Ucraina

Politica în direcția ucraineană a devenit un exemplu al celor mai grave greșeli din ultimii ani. Nu vorbim despre acțiunile din Crimeea, care au fost o reacție la o schimbare bruscă a situației de la Kiev, ci mai presus de toate despre logica comportamentului care a dus la criza ucraineană în 2014, care a devenit un punct de cotitură în întreaga țară politica Rusiei în perioada post-sovietică.

În plus față de teama nejustificată de avansare a NATO, cauza greșelilor a fost înrădăcinată în concepțiile greșite ale Kremlinului despre aspirațiile elitei ucrainene și despre caracterul societății ucrainene. Se credea că elitele ucrainene ar putea fi cooptate în proiectul de integrare eurasiatică și că ucrainenii și rușii - două ramuri ale unui singur popor - vor susține acest lucru. Noțiunea că fără Ucraina ar fi imposibil să se ajungă la o masă critică pentru crearea unui centru de putere eurasiatic cu o populație de 200 de milioane de oameni a fost, de asemenea, fascinantă.

Încercarea lui Putin de a include Ucraina în EAEU nu a fost doar în zadar. O astfel de integrare, dacă ar putea fi lansată, ar fi extrem de problematică de la bun început, foarte costisitoare pentru Rusia și ar eșua în cele din urmă: proiectul politic „independent” al elitei ucrainene, pe care nu îl va abandona, este în principiu incompatibil cu orice formă de integrare cu Rusia, chiar pur economică.

Chiar dacă Viktor Ianukovici, așa cum spera Kremlinul probabil, ar fi declanșat instinctul de autoconservare în ultimul moment și ar fi dispersat tabăra Maidan, pentru Moscova s-ar fi transformat într-o criză mai mare în relațiile cu Statele Unite și Uniunea Europeană cu consecințe chiar mai grave decât cele care au venit ca urmare a Crimeei și Donbassului.

Trebuie să recunoaștem: statul Ucrainei este al doilea mare vecin ostil al Rusiei, și asta este pentru o lungă perioadă de timp. Singura ușurare pentru Moscova este că problemele interne ale Ucrainei nu mai sunt o povară pentru Rusia.

Totuși, președinția lui Vladimir Putin continuă și este prea devreme pentru a rezuma rezultatele finale.

Autorul este membru al Consiliului pentru politica externă și de apărare și a publicat analiza în cotidianul Vedomosti