Pe data de 16 martie, România se izola în case. Preşedintele decreta starea de urgenţă. Ştirile care veneau din China şi, după aceea, mult mai grave, din vestul Europei, ne-au înspăimântat. România a paralizat.
Oraşe cu străzile goale ziua în amiaza mare, locuri de joacă, magazine, parcuri, mall-uri, muzee, cinematografe închise. Periculosul coronavirus pusese stăpânire pe tot şi pe toate. Materialele sanitare erau la mare căutare şi preţurile lor explodaseră.
Din China, veneau ştiri incredibile. Cum că tot felul de emisari ale unor state bogate, cu genţile doldora de bani gheaţă, îşi furau unul altuia avioanele pline cu măşti sau costume de protecţie. Parcă şi vedeam pe pista aeroportului din Beijing, domni în costume elegante, însoţiţi de trei-patru argaţi care, ca şerpaşii, se cocoşau sub greutatea sacilor cu bani, alergând de la un avion la altul, cu oferte care de care mai tentante. Parcă vedeam aievea avioane care plecau spre o destinaţie, dar în timp ce rulau pentru decolare, li se aruncau banii pe geam piloţilor şi din mers schimbau direcţia către o altă destinaţie. Bine că nu s-a petrecut nicio tragedie aviatică, în vânzoleala aia de avioane care mişunau pe pistă ca muştele fără cap, spre disperarea celor din turnul de control, care dădeau de pământ cu şepcile şi căştile de la urechi.
Sincer, aveam aceeaşi senzaţie ca în urmă cu 35 de ani, când explodase Cernobîlul. Ni se părea că dincolo de fereastră sau de pragul uşii casei, stă moartea la pândă, gata să ne reteze cu coasa.
În mijlocul acestui dezastru, declararea stării de urgenţă ni s-a părut o izbăvire. Şi românii s-au conformat fără să crâcnească la restricţiile impuse de ea. Parte din frica de infectare, parte din frica de consecinţele nerespectării restricţiilor.
A patra zi de la declararea stării de urgenţă, Guvernul dă un OUG, care a venit firesc pe acest fond de teroare. Înăsprirea pedepselor pentru cei care încalcă regulile de combatere a pandemiei.
Amenzi uriaşe, dar şi pedepse cu ani grei de închisoare. Cel mai dur era, de departe, art 325 alin 7: „Dacă prin fapta prevăzută în alin. (3) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
Pe străzi au apărut patrulele mixte, formate din poliţişti şi militari înarmaţi până în dinţi cu arme de război. Care s-au pus pe aplicat legea. Aveai declaraţia pe propria răspundere puţin mototolită într-un colţ, semnătura de pe ea părea mai nervoasă, ori data nu era scrisă foarte citeţ, pac, amendă.
Amenzile date populaţiei în timpul stării de urgenţă pe baza acestui OUG însumează 600 de milioane de lei, adică aproximativ 20 de milioane de euro. În fiecare zi se raportau cu mândrie noi îndepliniri şi depăşiri la numărul de amenzi, cam cum era pe vremuri cu depăşirea planului la apropierea vreunui congres al PCR (nu testul de Covid – 19, ci partidul atunci la putere).
Deci, cu amenzile ne-au îndoit. Ce facem însă cu partea cealaltă, mult mai gravă. Cu puşcăria?
Suceava a fost primul focar de coronavirus din România. Conducerea Spitalului Judeţean de Urgenţă nu numai că şi-a dat cu stângul în dreptul, luând decizii complet aiurea, dar a şi ţinut ascuns acest adevăr, care s-a dovedit ulterior a fi extrem de periculos.
Este binecunoscut ce s-a întâmplat la Suceava şi în împrejurimi. Parchetul Tribunalului Suceava a anunţat că a început urmărirea penală împotriva fostului manager Vasile Rîmbu, directorului medical Mircea Macovei, directorul de îngrijiri Dorina Chirap și medicul Cătălina Zorescu, coordonator al Compartimentului de Prevenire a Infecțiilor. De pe listă lipseşte, după cum se poate vedea, cel care l-a numit pe nepriceputul şi mincinosul Rîmbu în fruntea spitalului: Gheorghe Flutur, preşedintele Consiliului Judeţean Suceava. Şi el cu o contribuţie majoră la ascunderea, în primă etapă, a adevărului ucigaş.
De atunci, deşi a venit între timp relaxarea, nu s-a mai auzit nimic de acel dosar.
Sâmbătă, Ludovic Orban a făcut o vizită de lucru în judeţul Suceava. Unul dintre cei care zbura jos în jurul lui, prezentându-i cu justificată mândrie patriotică proiectele pentru dezvoltarea aeroportului „Ştefan cel Mare”, cine a fost? Gheorghe Flutur! Orban a fost însoţit de ministrul Agriculturii, Adrian Oros, ministrul Transporturilor, Lucian Bode, şi de ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu. Poate nu era rău să fie în delegaţie şi Gabriela Scutea, procurorul general al României.
De notorietate este şi cazul fostului ofiţer MAI care a minţit spunând că nu a fost în străinătate. Minciună care a dus la infectarea a zeci de persoane şi a scos de pe şine Spitalul MAI „Dimitrie Gerota”, nevoit să fie închis şi băgat în carantină. Despre acest caz, Gabriela Scutea spunea: ” Nu este o cauză complexă. Avem acuzație de fals în declarații, respectiv zadărnicirea combaterii bolilor, însă considerăm că în acest moment nu este cazul să comentăm foarte mult”. Nu comentăm decât că fostul ofiţer, externat acum, îşi mănâncă liniştit pensia specială şi se declară cu seninătate nevinovat.
În total, s-au întocmit 400 de dosare penale care au legătură cu pandemia. Despre care nu se mai ştie nimic la această oră.
Deci! Pe noi, oamenii de rând, ne-au cocârjat cu amenzile. Mulţi români cu spirit civic le-au plătit deja, rupând de multe ori de la gura copiilor.
Dar pe ei? Pe incompetenţii ridicaţi în funcţii de decizie doar pe criterii politice, pe lipitorii de afişe nepricepuţi la nimic, deveniţi lefegii la stat, nepotismele, amantlâcurile, aranjamentele politice pe sub masă care, în această situaţie de criză majoră, au dus la pierderi de vieţi omeneşti, când îi bagă 15 ani la puşcărie? Conform legii pe care tot ei au dat-o.