Tot mai mulţi părinţi apelează la specialişti pentru a rezolva problemele de comportament ale copiilor.

„Nu mă ascultă. Nu învaţă bine. Nu mă înţeleg cu el. Ce să fac?” Din ce în ce mai mulţi părinţi români bat la uşile psihologilor şi ale psihoterapeuţilor, îngrijoraţi fiind de problemele copiilor. „În ultima vreme, părinţii copiilor născuţi între 1990 şi 2000 se orientează mai des spre psihologi, se informează, întreabă, problemele copiilor nu mai rămân doar în familie”, afirmă psihoterapeutul Cătălina Hetel, unul dintre specialiştii consultaţi de EVZ.

Dată fiind experienţa noastră destul de timidă în acest sens, se observă însă o atitudine greşită în modul cum privim psihoterapia, susţin psihologii. „De cele mai multe ori, părintele îl ia pe copil de mânuţă şi-l aduce la cabinet ca pe o jucărie stricată. «Reparaţi-l» dumneavoastră, eu nu ştiu ce să-i mai fac! Părintele nu-şi dă seama că trebuie să participe activ la terapie, nu doar să plătească. Şi-ar vrea, dacă se poate, să-i facem copilul bine în două-trei şedinţe”, spune Hetel. Bonă sau grădi Dana Pantazi este mămica unei fetiţe în vârstă de un an şi jumătate. Se gândeşte încă de pe acum să treacă pragul unui cabinet de psihologie. „Categoric, aceşti specialişti sunt foarte importanţi, atât pentru copii, cât şi pentru noi. N-ai de unde să ştii cum să creşti bine un copil; trebuie să citeşti cărţi de specialitate şi să-i consulţi pe cei care ştiu ce-i mai bine pentru copiii noştri”, spune mămica, de profesie judecător.

Una dintre primele vizite ale Danei Pantazi la un specialist va fi ca să afle ce-i mai bine pentru fetiţa ei: o bonă sau o grădiniţă particulară, cu program prelungit. „Sunt foarte indecisă şi cred că un sfat autorizat îmi va fi de ajutor. Mi-e teamă şi de depresie, şi de separare, şi de lumea în care trăim, sigur voi mai avea nevoie de astfel de vizite până când va creşte copilul meu”, admite Pantazi.

„Românii cred că ştiu să se descurce singuri”

Numărul părinţilor care gândesc ca mama-judecător din Bucu reşti este în creştere, dar va mai trece mult până îl va egala pe cel al părinţilor din ţările occidentale care apelează la un psiholog pentru a învăţa cum să se poarte cu copilul lor. „La noi nu este familiarizată încă diferenţa dintre psiholog şi psihiatru, dar am depăşit, clar, situaţia anilor ’90. De multe ori apare şi refuzul de a accepta problema copilului, părinţii se tem de ce-ar putea afla. Se întâmplă ca adulţii să apeleze la terapie doar atunci când problema e deja foarte gravă.

Românii cred că ştiu şi pot să se descurce singuri”, subliniază Alina Motofeanu, directoarea Grădiniţei Junior, din Capitală. În unitatea pe care o conduce, există copii care au nevoie şi merg la terapie, dar şi părinţi care consideră că nu au nevoie de un astfel de serviciu. „Mulţi neagă problema. Iar dacă, într-un final, o acceptă, nu cred că este necesar să fie implicaţi activ”, adaugă Motofeanu.

„Cei mai mulţi consideră că dacă îi dau copilului un tratament sau îl aduc la noi şi-au îndeplinit rolul. Greşit, rolul părintelui este de coterapeut!”, puncteză şi Bianca Filip, psiholog în cadrul Complexului de Servicii Sociale Comunitare Bistriţa-Năsăud. Una dintre problemele care apar la preşcolari e tulburarea de hiperactivitate şi deficit atenţional, ADHD. „Părinţii nu prea ştiu despre asta, cred că au un copil mai poznaş şi atât. Îşi dau seama că e o problemă doar când cei mici ajung în clasa întâi şi nu fac faţă orelor de curs”, spune Filip. „Părinţii vor mereu un copil ideal” La extrema cealaltă, din excesul de zel al unor părinţi prea informaţi, ADHD a devenit cumva o modă. „Pe de-o parte sunt părinţii care nu-şi dau seama că cel mic are o problemă, pe de altă parte sunt cei care văd nişte probleme şi acolo unde nu sunt. Au un copil mai agitat, mai energic, gata, are ADHD! Unde e un copil cu care tu, ca părinte, nu poţi interacţiona prea bine, gata, îi pui o etichetă.

Părinţii vor mereu un copil ideal, iar când acesta nu se încadrează în tipare, îl aduc la noi, să-l facem «bine»”, explică Cătălina Hetel, după şase ani de experienţă în terapia de familie. Agresivitatea, lipsa de încredere în sine sau de curaj, lipsa de colaborare, relaţionare sau concentrare sunt alte câteva probleme care le dau bătăi de cap părinţilor.

„Sunt multe traume prin care trec copiii: ei nu înţeleg divorţul, decesul, plecarea în străinătate a unuia dintre părinţi, nici chiar mutatul la o altă şcoală sau trecerea dintr-o clasă într-alta”, apreciază Hetel. Iar dacă aceste traume nu sunt reperate la timp, se pot acu tiza şi transforma, în cele mai fericite cazuri, în deficienţe de limbaj sau retarduri uşoare.

Probleme transmise fără cuvinte

Aproape fără excepţie, copiii României preiau greutăţile din fa milie. „Când e vorba despre un copil, trebuie să privim în jurul lui, la adulţi, ca să vedem de unde vine problema. Doar 1% din cazuri sunt reprezentate de problemele personale ale copiilor”, arată psihologul clinician Cristiana Leviţchi. „De multe ori un părinte vine acasă stresat din cauza serviciului, nu-şi arată frustrarea, nu o verbalizează.

Dar o transmite nonverbal. În loc să-şi trăiască furia la birou, părintele o aduce în familie. Pro-blemele copilului nu sunt ale lui. El arată depresia părintelui, frustrarea, supărarea mamei sau a tatălui”, explică Leviţchi, potrivit căreia, pentru a o scoate la capăt, trebuie să faci „zece şedinţe cu părinţii şi trei cu copiii”. ADOLESCENŢII NE DAU DE FURCĂ Românii nu ştiu să crească „copii mari”

Grupă de vârstă dificilă, adolescenţa le creează mari probleme părinţilor din generaţia 2000. Problemele vârstei – tulburările comportamentale, depresia, drogurile, alcoolul – sunt observate târziu de părinţii prea ocupaţi cu jobul, abia când copilul are 16-17 ani. „Atunci bat la uşa cabinetului: eu nu ştiu ce are copilul meu, a înnebunit, e emo! Din start, părintele este vinovat, neasumându-şi faptul că face parte din problemă.

Tulburările comportamentale sau altele ca acestea nu apar peste noapte, iar părintele ar trebui să conştientizeze asta”, atrage atenţia Cătălina Hetel, potrivit căreia lucrul cel mai dificil este să-i convingă pe părinţi să intre în terapie alături de „copilul- problemă”.

Supremaţia jobului, dublată de valorile antisociale care ne înconjoară, duce la tensiuni între părinte şi adolescent. „Copilul iese din familie şi se ataşează de un grup artificial. Nu este neapărat scăpat de sub control, dar are nevoie de îndrumare. România are un handicap: este plină de părinţi care pot să crească copii mici, dar nu ştiu să crească şi copii mari.

Avem o problemă de maturizare la nivel social”, spune Hetel. „Copilul îşi acuză părintele că nu are timp, părintele îşi acuză copilul că a luat-o razna. Relaţia conflictuală trebuie să fie mediată de cineva din exterior”, punctează Bianca Filip. Din punctul ei de vedere, românii cred că singura lor responsabilitate vizavi de adolescenţi este să-i crească, să-i îmbrace şi să-i ţină la şcoală. „Dată fiind situaţia noastră, cu părinţi plecaţi la muncă peste hotare şi cu un sistem de educaţie de-a dreptul bulversant, adolescenţii au cel mai mult de suferit. La toate acestea se adaugă faptul că, la noi, nu se pune deloc accent pe educarea părintelui”, conchide Filip.

TARIF

Plus, minus 100 de lei pentru o şedinţă

• Preţul unei şedinţe de terapie diferă în funcţie de oraş, psihoterapeut, cabinet, frecvenţa vizitelor şi problema pentru care se apelează la specialist. O şedinţă individuală de terapie costă, într-un cabinet privat din Bucureşti, în medie, 100 de lei. Dacă se optează pentru terapia de grup, tariful poată scădea la jumătate.
• Pentru cei care nu-şi permit serviciile clinicilor private, există varianta spitalelor de stat: cu trimitere de la medicul de familie, şedinţele de terapie sunt gratuite.
• De altfel, în cele mai multe unităţi de învăţământ există un psiholog sau un psihopedagog şcolar, la care copiii, dascălii şi părinţii pot apela, gratuit, de câte ori simt că au o problemă care-i depăşeşte.