Gheorghe Bâgu a fost arestat pe 14 octombrie 1948. Era eliberat în martie 1951, după ce văzuse chipul roşu-sângeriu al comunismului, pe traseul fenomenelor fatale Piteşti – Canal.

Începând cu 22 decembrie 1989 a plâns două săptămâni încontinuu, de bucurie: după patru decenii nu mai era urmărit zilnic de Securitate. Astăzi, acest supravieţuitor calm stă la bloc şi aşteaptă zilele calde ca să picteze, pe balcon. Viaţa sa a învins deja memoria terifiantă a Piteştiului. Acolo unde a învăţat Luceafărul pe de rost. 92 de strofe pe care, la 85 de ani, Gheorghe Bâgu încă le recită fără greşeală.

Pe 14 octombrie 1948, Iaşiul era un oraş trist. Pelerinajul la moaştele Sfintei Parascheva devenise, dintr-o rutină religioasă, un act de curaj. Partidului nu-i trebuiau sfinţi. Gheorghe Bâgu avea 24 de ani şi era absolvent nelicenţiat de geologie şi pedagog la Liceul ”Aurel Vlaicu”.

Era cald când l-au arestat. O seară de toamnă în care se plimba, fără sacou, printr-un Iaşi trist. Cineva îl trădase. Ajunsese cu o seară înainte în oraşul teilor lui Eminescu şi înnoptase la nişte colegi. A doua zi l-au invitat la o plimbare. ”Eram doar în cămaşă, cu capul descoperit, şi a venit un prăpădit în faţa mea: ’Legitimaţia, vă rog!’. Mi-am dat seama că mă pârâseră. Zic: ’Gata, hai la puşcărie!’”.

Gheorghe Bâgu era simpatizant legionar. N-a fost niciodată un legionar ”cu acte”. Îl desparte de mişcarea extremistă, care a atras ca un magnet tinerii intelectuali ai României intebelice, o concepţie prea boemă despre viaţă. Îi lipseşte, cu desăvârşire, înverşunarea. Nu poate fi radical. Un aspect foarte concret: nu crede că trebuie să renunţe la bucatele alese pentru un post creştinesc ”clasic”. Gheorghe Bâgu gândeşte altfel: ”Dacă Dumnezeu ne-a lăsat atâtea bunătăţi, de ce să nu ne bucurăm?”.

O ARESTARE LA SFÂRŞITUL ANILOR ‘40

Solidaritatea celor care dorm pe cimentul udat cu urină Săltat în urma unei delaţiuni, Gheorghe Bâgu a fost dus pe Strada Copou, într-o casă precum comunismul, frumoasă pe dinafară şi hidoasă înăuntru: ”Era sediul Securităţii, avea o arhitectură superbă, dar după ce intrai vedeai numai mizerie. Era un miros infernal de tutun, ţigări peste tot. Am stat pe un scaun acolo până a venit un locotenent. Îl ştiam: repetent din clasa a treia de liceu.

Se făcea că nu mă cunoaşte. Mă întreabă ’Ce ai făcut, bre?’, ‘N-am făcut nimic!’. Zice: ‘Du-l la etajul unu, fără şnur, curea, stilou şi verighetă’. M-a dus un lungău, pe o sală întunecoasă, într-o beznă totală. Mă împinge, mă bagă acolo şi închide după mine. Căutam un pat să mă întind şi eu”. Atunci a auzit prima oară vocea altui prizonier şi a înţeles, pe deplin, gravitatea situaţiei.

Vocea nu i-a spus nimic memorabil, l-a întrebat cine este şi l-a invitat să stea jos. A făcut cunoştinţă cu solidaritatea celor închişi, condamnaţi fără proces să doarmă pe cimentul udat cu urină: ”M-am culcat şi eu acolo, toţi îşi făceau nevoile pe jos, nu era nimic acolo, o ulică, orice, unde să te uşurezi. M-au ţinut două săptămâni, nu aveam interogatorii, nimic, nu ştiam nici acuzaţiile”.

”O fi hoţ, da’ i-o fi şi foame...”

Într-o seară, lunganul s-a întors, l-a condus în stradă, de unde l-au preluat alte gărzi. L-au dus legat la tren, fără să-i spună nimeni nimic.A trecut pe lângă mai mulţi cunoscuţi, însă nimeni n-a avut curaj să-i vorbească. O bătrână care vindea plăcinte în gară a întrebat: ”Cine e băiatul aista?”. Răspunsul venea invariabil, pe linie de Partid, şi era întotdeauna acelaşi: ”Un bandit, un hoţ!”. Femeia i-a sfidat: ”O fi hoţ, dar i-o fi şi foame”. Şi i-a dat o plăcintă.

Trenul s-a mai oprit în Gara de Nord din Bucureşti. De aici, pe Bâgu l-au dus la sediul Ministerului de Interne. L-au băgat la camera 6. Acolo s-a întâlnit cu fostul avocat al Casei Regale, bătut măr. Când a intrat Bâgu, tocmai urina sânge. În celulă mai stăteau un funcţionar bancar şi un fabricant de mobilă de la Târgu Mureş, un ungur care nu vorbea bine româneşte. Avocatul l-a întrebat: ”Ce ştii de afară, vin americanii?”.

Bâgu: ”Nu ştiu nimic”. După gratii, un asemenea răspuns te ştampila automat drept spion. Colegii de celulă au început să vorbească în franceză, pentru a se feri de Bâgu. El i-a ascultat şi le-a dat replica, tot în franceză: ”Domnilor, să vă fie ruşine! Eu nu sunt trădător!”.

Fochistul de la CFR ajunge anchetator

A stat acolo o lună, fără să fie interogat. Apoi, într-o seară, un gardian cu ceafa lată i-a zis atât: ”Gata, bagajul şi haide!”. În maşină, păziţi cu puşti, au fost duşi în Calea Rahovei. După percheziţie, pe Bâgu l-au repartizat tot în celula şase: ”Aici l-am găsit pe colonelul Lazarovici şi un muncitor din Găeşti, ţigan de treabă. Ăştia au fost camarazii mei!”.

La Rahova a fost mai bine: ”Era mai cald aici, dar am făcut foametea”. A fost anchetat, la fel ca şi prietenii lui legionari. Toţi au spus acelaşi lucru: ”Bâgu nu e legionar, dar ne simpatizează”.Anchetator a fost locotenentul Alexandrescu. Înainte să se înscrie în slujba Partidului, Alexandrescu era fochist la CFR.

Îl cunoştea pe unchiul lui Bâgu, celebru în toată familia – unchiul Vasile, care în război aderase la comunism şi se bucura de prietenia lui Gheorghiu Dej: ”N-avea deloc şcoală, că altfel ministru îl punea Dej!”. Aşa că Alexandrescu i-a făcut o critică serioasă lui Gheorghe Bâgu fiindcă-şi ”dezonorează” unchiul: ”Ăla e om bun, şi tu? Un derbedeu!”.

După care palmele au început să curgă: ”Dacă nu spui totul drept, să ştii că avem şi alte metode!”. L-a bătut fiindcă a îndrăznit să critice comunismul. Dialogul are ceva din Caragiale, dacă n-ar fi după un scenariu stalinist: ”Cum îţi permiţi mă, nenorocitule?”. Bâgu, cu veşnicul lui aer inocent: ”Păi nu scrie în cărţile comuniste că autocritica şi critica sunt arme de îndreptare?

Apoi m-a înjurat şi mai m-a bătut un pic. Asta a fost toată ancheta”. La Rahova a stat trei luni şi a încasat cele mai barbare bătăi din viaţă: ”Am luat una soră cu moartea! M-a adus înapoi în celulă pe pătură, inconştient...”. Bătaia asta are o poveste specială care îl aduce în scenă pe Strate Dan.

CRONICA SINUCIDERII UNUI CITITOR DE SCHOPENHAUER

”Fugea la întâlnirea cu iubita, disperat că nu se poate omorî” Într-o noapte în celula numărul 6 au adus un tânăr frumos, elegant şi introvertit. Nu voia să le spună un cuvânt colegilor de carceră. Ieşeau zorile când tânărul îl întreba pe Bâgu dacă nu are o ţigară. N-avea, dar i-a făcut rost de la Moş Iancu, un gardian care le dădea mucurile aruncate de anchetatori. Fumând, tânărul elegant şi introvertit a început să vorbească.

Numele lui: Strate Dan, student la medicină, originar din Timişoara, orfan de mamă, fiul unui administrator de spital. Povestea lui ar putea lua oricând toate premiile literare puse în joc pentru proză scurtă. Strate Dan nu era legionar, îl citise în schimb pe filosoful Arthur Schopenhauer.

Lecturile din scepticul german l-au convins să se sinucidă, atunci, cât era în plină putere, ca un superm act de curaj. Strate Dan terminase pe primul loc anul trei de facultate. Atunci era momentul. Ultima seară de libertate din viaţa lui a fost halucinantă: avea în buzunarul de la piept biletele pentru un spectacol la Operă. Îşi invitase iubita. Gândul sinuciderii însă îl rodea.

Pistolul care nu e bun de nimic

Ar fi vrut să se împuşte, să-şi împrăştie creierii pe pereţi într-un definitiv act de fermitate. Neavând pistol, l-a atacat pe gardianul de post de la medicină. N-a vrut să îl omoare, avea copii. Aşa că a vârât o sticlă de sifon în fular şi l-a lovit pe nea Costache peste ceafă. Pistolul pe care tocmai îl capturase era însă unul de alarmă. Nu era bun de nimic, nu te puteai sinucide cu el.

Strate Dan fugea înspre Operă, la întâlnire, cu un pistol-jucărie în mână. ”Era disperat că nu se poate omorî”, rememorează Bâgu. Strate a văzut o femeie-gardian cu armă şi a ameninţat-o cu pistolul lui de alarmă: ”Dă-mi arma, că te omor, eu sunt legionar şi te împuşc!”. Femeia s-a speriat, a răcnit, s-a strâns lumea. Miliţia l-a arestat: ”Ah, eşti legionar, la puşcărie cu tine!”.

Următoarele zile şi nopţi au trecut cu filosofie germană, Bâgu întorcându-l pe Schopenhauer pe toate părţile, încercând să-l convingă pe Strate că sinuciderea nu e o soluţie. Nefiind vinovat de legionarism, timişoreanul a cerut în repetate rânduri să i se dea drumul. ”A făcut greva foamei zece zile, dormind pe ciment, jos. Şi era un frig, o iarnă...”. Până la urmă l-au eliberat. Bâgu l-a condus cu aceste ultime cuvinte: ”Du-te în Dorohoi şi spunei mamei mele unde sunt”.

”Nu te mai sinucide, că ne omoară ăştia”

În aprilie 1949, la proces, Bâgu s-a convins că Strate Dan era un om de cuvânt. Îi anunţase familia. A fost un om de cuvânt şi în privinţa sinuciderii: ”Când am ieşit m-am întâlnit cu un prieten, Ursuleanu, de la Dorohoi, care era tot la Medicină în Timişoara. El mi-a zis că Strate s-a otrăvit şi a murit în spital, la Colentina. A ţinut-o cu Schopenhauer până la capăt”.

Bătaia vecină cu moartea pe care a încasat-o Bâgu a fost pentru că juca ţintar toată noaptea cu Strate: ”Ne făcusem nişte mototoale, ajunsesem să vedem pe întuneric şi jucam, mutam, toată noaptea. A venit comandantul Securităţii din Rahova, ne-o văzut şi a zis că nu e voie. Veniţi încoace! Ne-a băgat într-o carceră mică de tot, cât e un om, de trebuia să stai ghebos, înghesuit.

Şi eu l-am strigat pe Strate: ‘Ce faci, măi?’ El zice: ‘Fac nişte sârme să mă omor’. I-am zis şi eu: ‘Te salut, Dane, ne-om vedea pe lumea ailaltă’ ”. Pentru că au vorbit i-au luat şi i-au dus la bătaie: ”Laţi ne-au lăsat. Ne-am trezit a doua zi în celulă. Tot capul era plin de cucuie”. Primul lucru pe care l-a spus în dimineaţa aceea: ‘Măi, Strate, nu te mai omorî, mă, nu te mai sinucide, că ne omoară ăştia pe amândoi”.

PROCESUL

”Am fost condamnat, într-o oră, la doi ani de închisoare. Am stat trei”

Pe 9 aprilie, Gheorghe Bâgu a fost condamnat într-un proces-mascaradă. Era vinovat de ”omisiune de denunţ a unor legionari”. A fost încadrat în lotul ”verde” din cadrul facultăţii sale, condus de Gheorghe Ispas. La proces a existat un singur acuzator public: ”Ne-a acuzat că suntem feciori de moşieri, de chiaburi, că suntem legionari. Eu am luat cuvântul şi am spus că nu sunt aşa, dar cine să mă asculte? Mi-au dat doi ani, dar am făcut trei”.

După proces, l-au trimis la Jilava: ”Aici stăteam unul peste altul! Nu pot descrie în înghesuială. Şi erau fel de fel de oameni, n-aveai unde să-ţi faci nevoile. Puţini au supravieţuit la Piteşti, din generaţia mea. Şi eram tineri, nu mai trăieşte niciunul! Lotul meu, 36 am intrat la Piteşti, nu ştiu dacă am ieşit şapte întregi. Apoi, au murit la Canal. Lucrai în noiembrie, în apă până la piept, prin bălţi. Cum să trăieşti?”.

De la Jilava i-au dus, pe 15 august, de Sfânta Maria, la Ploieşti, pe Stada Rudului. Acolo au fost încarceraţi o lună de zile: ”Am stat cu hoţi, cu ţigani, făceau un scandal... Dar ăştia de drept comun aveau mâncare mai bună, ne-am refăcut. Lăsau fereastra deschisă, intra aer. Am dus-o bine cu ţiganii ceia!”. De la Ploieşti i-au dus la Piteşti, pioni de sacrificiu pe tabla de şah a unui experiment horror.

PE FRONT Un cavalerist acuză: ”Caii noştri au ajuns conserve pentru ruşi” Gheorghe Bâgu e fiu de plutonier-major: ”Tata a luptat şi în Primul, şi în al Doilea”. De fapt, povestea ar trebui să înceapă de aici: ”În familia lor au fost 18 fraţi acasă, cinci flăcăi au plecat pe front, nu mai ştiu câţi s-au întors. Când s-a terminat Primul, pe tata l-a făcut plutonier, o rămas în armată, s-o căsătorit cu mama, care avea olecuţă de avere în Dorohoi”.

Averea era o casă bătrânească. Arhitectura ei rezistă acum doar turnată în acuarele, într-un tablou realizat de Gheorghe Bâgu, pictor amator şi boem nostalgic. Istoria familiei Bâgu a curs în matca dictată de sus, din cabinetele ca o stratosferă ale unor lideri prea paranoici, sau prea ezitanţi.

Familiile se reunesc printre gloanţe ”Tata o mers şi în Al Doilea. Eu, fiind refugiat în Oltenia, am dat Bacalaureatul acolo. Pe 1 iulie 1944 mi-a venit ordin de încorporare. Am fost cavalerist în Regimentul 8 Roşiori. Bacalaureaţii îi băgau la ofiţeri, restul la subofiţeri! România a greşit în război, cavaleria noastră a fost distrusă complet la Cotul Donului. 6.000 de cai au fost transformaţi în conserve pentru ruşi, să mănânce ei!

Ce fel de comandanţi au dus armatele noastre până la Stalingrad, desculţi, amărâţi, dezorganizaţi? Au fost incapabili, prost pregătiţi. Ce ne-a trebuit nouă să luăm Odessa, să fim cuceritori? 90.000 de oameni am pierdut acolo, cei mai mulţi băieţi tineri cu tot viitorul în faţă...”. Gheorghe Bâgu a stat pe front până în noiembrie 1944: ”Ruşi ne-au dat drumul acasă motivând că nu au nevoie de intelectuali în război.

Foarte bine! Am mers şi noi la facultate, dar era greu să avem activitate normală, erau bombardamente. Eu eram sărac, dormeam prin gări. Ţin minte cum veneau femeile cu ziare mari şi ziceau: ’Luaţi cearceafuri!’ Ne înveleam cu ele”. Ziarele erau pline de veşti despre noi ”eroi ai patriei”. Bărbaţi tineri şi taţii lor, morţi pe front.

PRIMA IMPRESIE

Drumul spre iad e pavat cu petunii Gheorghe Bâgu a ajuns la Piteşti în septembrie 1949. Prima impresie: ”Era o seară splendidă, un început de toamnă, mirosea a petunie, m-a impresionat drumul ăsta, ne-au dus încolonaţi, păziţi cu puşti, copiii se jucau pe stradă, credeau că suntem nişte belele, şi noi eram nenorociţi, bătuţi, fărâmaţi.

Când am văzut clădirea frumoasă, cu alee, cu flori, pe dreapta, pe stânga, mi-a venit să plâng. De cum am intrat ne-au luat la anchetă: ‘Aici să fiţi oameni cinstiţi, că aţi fost nenorociţi până acum, dar Partidul are grijă de voi, vrea să vă scoată oameni, vă dă mâncare bună’. Directorul era un tăntălău, cu trei clase primare, dar înfipt, cu haine frumoase pe el, bărbierit, noi – flămânzi, nemîncaţi de amar de vreme, vai de capul şi de zilele noastre! Norocul nostru că eram tineri, şi aveam rezistenţă bună”.