Când spui pădurar te gândeşti la unu’ mare şi verde care bate în lung şi-n lat pădurea, de la un capăt la altul, cu ochii în patru să nu care cumva să-i fure hoţii lemnele sau să distrugă bunul pe care-l păstoreşte. Mai crapă un lemn, două, mai învârte o ţigară, mai completează o hârtie pentru ăia de la centru… În rest „trai, neneacă!”.

Cel puţin aşa credeam până mai acum câteva zile, când, înţolit din cap până în picioare în haine pânzate, de un verde crud, şi înarmat cu cele de trebuinţă, am purces, în compania unui pădurar autentic – care urma să-mi explice cum stă treaba cu păduritul - în inima codrului Comana, din judeţul Giurgiu, unul dintre cele mai întinse şi mai cunoscute teritorii aflate în administrarea Romsilva. Ei bine, după vreo şase ore istovitoare de muncă, credeţi-mă pe cuvânt, îmi ieşise pe nas să fiu pădurar!

O uniformă nou-nouţă de un verde odihnitor, compusă dintr-o pereche de pantaloni (în cazul meu, ceva mai largi decât ar fi trebuit), o bluză în care, cu puţin efort, aş fi încăput cu totul, o pereche de cizme de cauciuc cu cel puţin 5 numere mai mari – ce vreţi, la urma urmei era uniformă de căpătat, de la şeful de ocol, o namilă de două ori cât mine! - şi două caschete de protecţie, fiecare cu rostul ei: una de tipul celei pe care o poartă şantieriştii, cu diferenţa că era de un verde aprins, pe care am folosito la tăiat şi crăpat lemne, iar cealaltă – pe care am purtat-o când am manevrat motounealta cu care am îndepărtat lăstărişul - portocalie, prevăzută cu două căşti pentru urechi, care ar fi trebuit să mă protejeze împotriva zgomotului. Toate astea de le-am înşirat mai sus intră în dotarea echipamentului celui în pielea căruia m-am pus vreme de o zi: pădurar la Romsilva - Ocolul Silvic Comana.

„Stai, mă! Ce-ai făcut? Păi ăla era puiet de stejar, mă! Ăla nu se taie!”

„Emile, uite, mă, băiatule, ce ai de făcut pe ziua de azi!”, îmi zice nea Mihai (mentorul meu pentru o zi în ale păduriei), în timp ce îmi aranjează de-a curmezişul pieptului hamul special de care urmează să prind, cu o clemă, motounealta.

Prima ustensilă din cele de trebuinţă unui pădurar cu care am făcut cunoştinţă. „Uite!” - îmi arată undeva spre mijlocul pădurii - „toată porţiunea asta de aici (să tot fie vreo sută de metri pătraţi, îmi zic, în timp ce cuprind cu privirea zona arătată de interlocutor!) trebuie să o descopleşeşti”. Adică, mă lămureşte imediat observând cuta de nedumerire săpată între sprâncenele mele, să pui în lumină speciile principale. Să înlături, mai pe înţeles, buruienile şi celelalte specii forestiere – în special teiul – care creşte de-a valma şi mult mai repede decât stejarul, principalul soi de arbore din zona asta a pădurii. Pe el, stejarul, trebuie să-l protejăm şi să-l ajutăm să crească. Înţelegi?”.

Dau din cap că da şi mă pun vârtos pe treabă. Nea Mihai, la doi paşi de mine, turuie din gură ca o moară hodorogită. „Nu aşa, Emile, că rupi discul, frate! Îl prinzi în vreo ciotură şi, la revedere, motounealtă! Înfige zdravăn picioarele în pământ şi mişcă doar braţele stânga, dreapta. Aşa! Bravo!... Stai, mă! Ce-ai făcut? Păi ăla era puiet de stejar, mă! Ăla nu se taie! Mă, tu mă nenoroceşti!”.

Eu tac chitic şi continui să manevrez motounealta cum mă ghidează el. Broboane de sudoare curg ca nebunele pe la tâmple. Îmi intră în ochi şi se adună ca proastele în barbă. Îmi salt cascheta pe ceafă. Apărătoarea, din pânză fină de zici că e sită, se încăpăţânează să îmi cadă pe faţă. Sunt lac de transpiraţie. Motorul uneltei pe care o ţin cu ambele mâini atât de strâns că mai am puţin şi fac bătături în palmă turuie şi el ca nebunul. E un vacarm de nu te mai înţelegi om cu om. Când, într-un final, ridic degetele de pe maneta motouneltei, abandonând acceleraţia, de jur împrejurul meu, pe o rază de vreo cinci-şase metri, a apărut un luminiş de toată frumuseţea. La revedere, lăstăriş, buruieni! La revedere şi vreo trei puieţi de stejar pe care i-am făcut una cu pământul. Nea Mihai, spre care îmi îndrept întrebător privirea clatină din cap a nemulţumire. „Hai că ai făcut-o de oaie!”, mormăie în barbă.

Scapă şi vreo două sudălmi după care începe să-mi explice ceva mai împăciuitor. „E drept că, pentru a face ce ai făcut tu mai devreme, trebuie să cunoşti foarte bine fiecare soi de copac. E una din abilităţile pădurarului. Dacă nu ştii ce să tai şi ce nu, te-ai dus pe copcă. Dacă mă las în grija ta, rămân fără pădure”.

 

„Mămăă, ce le mai sfârâiau călcâiele! Aveam pistoletul Carpaţi la îndemână, cu glonţ pe ţeavă!”

Mentorul meu de azi îmi înşiră, tărăgănat, mai multe despre meseria pe care o practic azi: „Trebuie să ştii că un pădurar are în administrare un teritoriu anume din pădure. 350 de hectare, mai exact. În zona administrată îşi are şi cantonul. Acolo stă, acolo mă- nâncă, acolo doarme tot timpul.” Adică, stai, ţine să mă avetizeze, nu chiar tot timpul. Că dacă ai tă- iat doi, trei copaci, tre’ să ai grijă de ei să nu ţii fure hoţii că nu se păzezsc singuri până sunt duşi la depozit sau livraţi celui care l-a comandat. Ceea ce, îmi face şmechereşte cu ochiul, înseamnă că petreci şi ceva nopţi prin pădure. Dormi sub cerul liber lângă buş- teni. Asta e”, îmi zice. „Uite, mai acu vreo două luni a trebuit să stau două nopţi una după alta chiar în luminişul ăsta de aici. Vezi copacul de colo (îmi arată cu degetul spre ditamai arborele care-şi întinde maiestuos crengile la vreo douăzeci de metri de noi - n.r.). Acolo am stat. N-am pus geană pe geană şi bine am făcut. Pe la vreo trei dimineaţa au venit muşterii la ciordit. Erau trei cât malu’ cu căruţa după ei. Au priponit calu’ lângă pom şi s-au pus pe treabă. Eu, dindărătul copacului, cu geana pe ei. Aveam pistoletul Carpaţi pregătit. Cu glonţ pe ţeavă. Eram chitit să trag dacă nu ar fi spălat putina. Da’, (sfârşeşte apoteotic - n.r.), n-a fost nevoie că şi-au luat tălpăşiţa imediat ce am început să zbier la ei. Mamăă, ce la mai sfârâiau călcâiele”, prinde a râde cu poftă, iar eu îi ţin isonul.

 

„Cu drujba nu te joci. O clipă de neatenţie şi ajungi pe năsălie!”

Urmează tăiatul lemnelor. Schimb cascheta portocalie cu cea verde, mă înarmez cu drujba şi îi dau bice. La câţiva paşi de mine, nea Mihai îmi urmăreşte cu atenţie fiecare mişcare. „Nu aşa, Emile, tată, că mă bagi în belele. Nu tăia drept, că nu e cuţit. Ţine vârful în jos şi ridică uşor de drujbă. Faci o mişcare circulară”. Eu tai în continuare. De abia ce se uscase cămaşa în spate, că iar se făcu fleaşcă de la transpiraţie. Să tot fie vreo jumătate de oră de când tai. Mă dor toate oasele. De spate, nu mai vorbesc. Când mă opresc, la picioarele mele s-a iţit o stivă mică de lemne. Dau să mă aşez pe un buştean, dar privirea lui nea Mihai mi se înfige între ochi mustrătoare. „Sus, flăcău, că ziua e scurtă şi n-ai făcut nici pe sfert din ce trebuia să faci”. Ridic din umeri; să crap lemne nu e mare scofală.

 

„Caietul de inventariere – Biblia pădurarului”

Am scăpat după vreo trei ore. Cred că cel puţin două le-am pierdut mergând pe jos prin pădurea deasă. Din când în când, mă opream la indicaţiile lui nea Mihai în dreptul unui arbore. Măsuram din priviri cam unde vine un metru jumătate şi, cu muchia toporului, scrijeleam scoarţa copacului cam de-o palmă. În carnea albă a lemnului, scriam cu vârful bont al creionului cifra corespunzătoare arborelui pe care îl marcam. Pentru asta aruncam un ochi pe caietul de inventariere. Am luato de la 1, aşa că nu mi-a fost deloc greu să aflu, la sfârşit, câţi arbori am marcat: 14, nici mai mult, nici mai puţin. „Caietul ăsta de inventariere este Biblia ta. La el au muncit pe brânci specialişti din Ocolul Silvic: ingineri şi experţi în arta lemnului. Noi numim caietul ăsta „ua”, adică unitate amenajistică”, îmi mărturiseşte nea Mihai care nu mă scapă din ochi. „După ce l-ai însemnat, îi măsori diametrul cu ajutorul clupei. Trebuie să se apropie de ceea ce scrie în caietul de inventariere”, mai spune.

 

„Scroafa m-a ţinut ostatic trei zile în copac. O durea la pălărie de puşca mea”

Poc! Poc! Trosc! Pleosc! Aerul curat din bătătura cantonului vâjâie sub presiunea toporului învârtit deasupra capului şi repezit în carnea lemnului. Nu ştiu cât timp a trecut. Doar că sunt extenuat şi îmi tremură picioarele. La câţiva paşi de mine, nea Mihai turuie ca o moară stricată: „Să ştii de la mine, flăcău, că asta nu-i meserie uşoară. Să vezi cum e când dai nas în nas cu vreo fiară sălbatică. Atunci să te ţii distracţie. Că dacă nu eşti iute de picior şi dai, Ferească Dumnezeu!, peste vreo sălbăticiune căreia nu i-s boii acasă ai sfeclit-o! Uite, se face săptămâna de când am păţit-o. Am o păcătoasă de scroafă mistreţ pe aici prin pădure, care şi-a pierdut puii de ceva timp şi e nervoasă foc. Tot ce prinde, rade. Mergeam liniştit prin pădure la câţiva kilometri de aici când, hop, apare scroafa în mijlocul cărării. Pufnea şi cinea printre colţii ăia mari şi se tot izbea de copaci. Când m-a văzut s-a şi repezit la mine. Nici nu ştiu când am ajuns în copac. M-a ţinut ostatic trei zile în pom, a dracului. Nu voia nici moartă să plece de acolo. O durea la pălărie de puşca mea. Rămăsesem şi fără baterie la telefon, că altfel sunam după ajutoare, da’ aşa n-am avut încotro şi a trebuit să stau cocoţat în pom până a catadicsit să-şi ia picioarele la spinare”, îmi povesteşte în timp ce eu continui să sparg lemne.

Două clase mai mult ca trenul

Îmi vorbeşte şi despre clasele de calitate existente în cazul arborilor, de asemenea trecute în caiet, în dreptul fiecărui exemplar în parte: „Sunt patru clase – două mai mult ca trenul - numerotate cu cifre romane, de la I la IV. Prima, cea mai importantă, folosită în industria mobilei, presupune că peste 50 la sută din trunchi este lemn de lucru. În cazul celei de a doua, lemnul de lucru înseamnă între 25 şi 50 la sută. A treia, între 10 şi 25 la sută, iar ultima - categorie de lemn folosită pentru foc - presupune sub 10 la sută lemn de lucru”, mă lămureşte el.