Bucureștiul de lângă noi nu e mereu cel pe care îl intuim. Uneori mai sunt și spațiile de dincolo de timpul nostru. Am pornit într-o călătorie care poate să te ducă cu gândul spre fantastic. Tunelul viticultorilor, netrecut pe hârți. Prima uzină electrică. Cea din urmă hală industrială de pe vremea comunismului, înghețată cu tot cu utilajele ei. Ne-a rămas și o catedrală, seculară, a șuruburilor. Mai vreți? O să aflați ceva ce ține de istoria Televiziunii Naționale.
Sticla cu apă rece e pregătită? Este! Nu sta prea mult în soare, că asfaltul încins îți cotropește sângele. Haideți! Ne aflăm pe Bulevardul Constantin Istrati și ghidul de la Institutul Național al Patrimoniului face semn către Autogara Filaret. Bunica locomotivelor Giurgiului.
”Cărămida de fațadă”
V-am dat un reper. Dar nu acesta e primul obiectiv, ci niște clădiri care fac parte, azi, din ansamblul unei firme. Gazdele ne-au deschis porțile, într-o zi de sâmbătă, când e liniște și nici țipenie de muncitor. Doar paznicii ne țin sub observație, să nu cumva să ne abatem de la traseul dinainte stabilit.
Cea dintâi poveste. Aici au fost, de la 1887, Uzinele Wolff. Unde se produceau armament, rulmenți și alte bunuri. Erhard Wolf era elvețian.
Se păstrează încă spiritul lucrului așezat cum trebuie, la milimetru. Înaintăm pe alei înguste, ba spre stânga, ba spre dreapta, flancați de corpuri de clădire, unele îmbrăcate între timp în sticlă, altele purtând până azi pecetea cărămizilor roșiatice, printre primele din era industrială a specificelor materiale de construcție.
E ”cărămidă de fațadă”, ni se explică, așa cum începuseră să fie realizate în fabrică, nu manual, în ateliere. Cămășuiala îmbracă pereți a căror grosime atinge o jumătate de metru.
Ai senzația aceea de uriaș care stă atât de bine înfipt pe picioarele sale, cu rădăcini adânci, pe care nu l-a clinitit nimeni, niciodată.
Arcadele cu aer
Unul dintre portari deschide o ușă metalică, în spatele căreia descoperim cea mai veche dintre halele din acest aliniament. Am intrat într-un stadion, nu alta, ca suprafață. În interior, altfel gol, ai senzația că te afli în măruntaiele gigantului.
Acoperișul e departe. Ne privește de la înălțimea celor 132 de ani ai săi. Dar fără să ne zgârie vizual, fiind în valuri. Coboară și urcă. Suav condus de stâlpii metalici baletând prin înălțimea lor confundată cu agilitatea subțirimii.
Scena e întregită de ferestrele imense, împărțite în zeci de ochiuri de sticlă, sub zodia arcadelor care îți umplu plămânii cu aer.
Catedrala șuruburilor
Ai senzația unei catedrale. Și totuși se auzeau zgomotele fiarelor, șuruburilor și mirosea a ulei, a transpirație.
Vecinătatea elementelor în opoziție e derutantă. Mai ales când trebuie să faci poze și încerci să exprimi uimirea, prin lentilă.
Este un loc, de hala aceasta vorbesc, unde nu se mai desfășoară nicio activitate productivă în momentul de față, ci se găzduiesc tot felul de expoziții și alte manifestări culturale. Ni se spune. Cu cea mai mare grijă pentru ceva clasat ca atare în patrimoniul național.
Congelarea unei epoci...
Am ieșit din nou afară, pentru că drumul trebuie continuat. Spre cu totul altă eră, deși avem doar câțiva pași de făcut. Când au venit comuniștii la putere, aici s-a înființat fabrica ”Steaua roșie”. Altă cheie ne invită în spatele altei porți.
Stai puțin, că trebuie să mă frec la ochi. Acum chiar că am de-a face cu un univers paralel. Dacă stai nemișcat câteva minute simți, fără tăgadă, că ai uitat de tot ce se întâmplă în exterior.
Adică ce am întâlnit? Agregate de toate felurile. Bancuri de lucru. Menghine. Lanțurile și cârligele unei macarale, ceva care circula pe o șină, pe deasupra capetelor, ca să transporte dintr-un loc în altul hălci metalice.
Uite și niște dulapuri. Unde muncitorii își țineau hainele de stradă? Habar n-am! Pe o latură e cocoțată un fel de cabină, la care ajungi urcând câteva trepte. Mă duc și eu acolo, evident. O fi fost a șefului. Supraveghea mersul economiei naționale. Recunosc că m-a amețit puțin peisajul.
Caut în toate direcțiile. N-a mai rămas nicio lozincă. Ceva cu partidul, conducătorul și altele asemănătoare. Pur și simplu te simți ca într-un muzeu, dar altfel, unde exponatele nu au nevoie de lustruire sau de explicații.
Miroase încă a șpan. Pe fiecare lucru în parte intuiești amprentele schimbului unu sau doi ori trei. Taman ce-au plecat acasă, în pauza dintre comunism și capitalism.
Altfel, mult praf, stimați tovarăși! N-ați mai făcut, de multișor, curățenie. Trebuie să fii atent pe unde calci, că nu știe cu ce tablă ieșită la pensie ori cuie revoluționare poți să faci cunoștință.
Sau poate că așa e mai bine. Să respiri o anume epocă. Un joc de cuvinte încheiat cu expresia ”congelată”...
Cel dintâi motor al Capitalei
Călătorului – nu-i așa? – îi stă mintea la următoarea sa destinație. Ne întoarcem în arșița verii lui 2019. Tot suntem în preajma Parcului Carol, astfel încât traseul șerpuiește până în spatele Muzeului Tehnic, pentru a ne întâlni, asemeni destinului implacabil, cu un alt paznic. Și cu alte zăvoare. Spre o poveste la fel de înremenită.
Cetate. Să-i spun așa? Posibil. Ca și în turul anteriior, am parte de același peisaj arhitectural, dacă mă refer la învelișul roșiatic al cărămizilor. Și nu numai.
Laturi drepte, fără măcar un firicel de crăpătură, contopite cu facerea lumii. Aura de mister a fost țesută, de-a lungul anilor, de natură, și mă refer la iederă, zburând peste toate laturile, oricât de înalte ar fi.
Nici măcar turnul, dându-ne binețe la intrare, nu a scăpat de veston. Bătrânule ”far”, ai fost cândva semeț, dar, după cum ni se relatează, cutremurul din 1940 ți-a retezat bună parte din tinerețe!
Câteva explicații vin din partea directorului Muzeului Tehnic, doamna Laura Albani. Ce vedem în acest loc este, dacă îi putem spune așa, primul motor al Bucureștiului. A fost odată Uzina Electrică, ridicată între 1906 și 1908.
În același ansablu se păstrează o bijuterie și mai de preț. ”E cea mai frumoasă clădire industrială din București”, categoric specialistul în aprecierea sa. Două corpuri ale fostei Uzine de Gaz, de la 1870.
Așa era în timpul acela tehnologia obținerii curentului electric. Gaz și electricitate. În acest mod s-a asigurat, întâia dată, lumina în 4.000 de becuri, inclusiv cele din fostul Teatru Național.
Primul car al Televiziunii Române
Ne tot învârtim, zărind la un moment dat, într-un colț, ca și cum s-ar sprijini de un perete, o siluetă neagră. Plânge din toată rugina ei.
A fost cândva un autobuz. Are o inscripție pe spate, din care nu înțeleg nimic. Doar ce intuiesc că ar fi în rusește.
Nu trece mult și aud că acesta a fost cel dintâi car de televiziune de la noi. Pe roți, de prin 1954.
Observ compartimentarea încă rezistentă, în interior. Panouri care obturează curiozitatea nu îți oferă nicio șansă de-a vedea ce e în spatele lor. Întreb de când se află aici și mi se spune anul 1972. Dată certă.
Oare Televiziunea Română o avea propriul muzeu, să expună mașinăria asta? Nu mă pricep. Zic și eu.
Sertarele cu hârtii
Ce mai aflăm e că acest loc, împrejmuit cu un gard mai înalt decât statul unui om, deci fostele uzine, cea electrică și cea de gaz, tot ansamblul, se află el însuși între lumi paralele. Că nu se prea știe ale cui sunt. Azi.
Ca atare, dacă ești un simplu trecător pe străzile adiacente, numai ce poți să arunci o privire și să îți vezi de-ale tale. Fără a-ți da seama ce fel de străbunici nu au glas pentru a-ți da binețe.
S-au încercat oarece decizii guvernamentale, pentru ca totul să treacă în sarcina unui muzeu. Dar sertarele sunt pline cu hârtii...
Nouă ni s-a dat acum cale liberă în cadrul unei acțiuni organizată de instituția la care am făcut referire încă de la începutul acestui material, adică Institutul Național al Patrimoniului, sub emblema ”Cronicari digitali”, la care au participat câteva zeci de blogări, vlogări, care cu aparate de fotografiat, care cu ustensile de filmat. Să vedem, să aflăm, să arătăm lumii întregi.
Toți exclamăm la unison. ”Dacă s-ar face turism în spațiile pe care le-am vizitat azi, ar fi puzderie de lume, și din țară, și de oriunde!”. Cine să ne audă?!
Tunelul netrecut pe hartă
Stați așa, că n-am terminat. Misterul e păstrat pentru final. Suntem pe cale să ieșim pe altă poartă a uzinelor gazo-electrice, față de cea inițială. Când dăm peste o imensă cocoașă din beton.
Zici că e adăpost contra bombelor. Într-un colț, o ușiță din metal. Zăvorâtă. Curiozitatea erupe. Ei bine, aici este unul dintre capetele unui tunel. Săpat înainte de construirea acestui obiectiv industrial. Ca atare, mai vechi de 1870.
Și unde duce tunelul ăsta? A doua sa gură ar fi, din câte se pare, tocmai în Parcul Tineretului. Și încă ceva de remarcat. E o amenajare nespecificată pe hărțile subterane ale Capitalei.
Pe vremea când stră-străbunica era fată, vorba aia, peste câmpurile astea, care nu visau ele că vor fi incluse cândva în mediul urban, alerga numai vița-de-vie. Tunelul ar fi fost săpat de podgoreni, să-și transporte în taină butoaiele cu licori.
Nu se știe când a fost zidită cupola aceasta de la gura tunelului, cea din vecinătatea Muzeului Tehnic.
Scurtă încheiere
Ce să mai spui? Avem un oraș pe care nu-l cunoaștem. Cu prea multe lacăte, chei și garduri. Atât, din păcate!