În societatea de azi, în care se duce o luptă aprigă pentru demolarea fundamentelor creștine, Dumnezeu trimite oameni care au puterea să mărturisească prin cuvânt și prin faptă că sunt cu adevărat următori ai lui Hristos celui răstignit și înviat, oameni care ne arată că nu banii, nu faima, nu plăcerile lumești te fac fericit. Unul dintre aceștia este Alexandru Tudor, arbitrul cu cele mai multe meciuri în Liga 1. Așa cum însuși ne-a mărturisit, „pentru mine, valorile autentice pot fi găsite doar în Biserică”. De aceea vobește cu naturaleţe și căldură, dar și cu putere multă desprelucrarea lui Dumnezeu în viaţa sa. Cuvintele sale ne confirmă o dată în plus concluzia lui Petre Ţuţea: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”
- Domnule Alexandru Tudor, sunteți în topul arbitrilor din Liga întâi. Care a fost parcursul dumneavoastră profesional? - Parcursul meu profesional a fost un dar de la Dum¬nezeu. Simt că tot ce mi s-a întâmplat în viaţă, ulterior încheierii aşa-zisei cariere fotbalistice, a fost pentru mine o scară de apropiere către Dumnezeu. Şi, văzând retrospectiv toate etapele, toate momentele frumoase sau grele, îmi dau seama că ele au fost trepte pe care Dumnezeu le-a îngăduit spre a construi ceva în sufletul meu. - Să ne întoarcem în timp, în copilăria dumneavoastră. Cât de mult contează „cei şapte ani de-acasă” şi care au fost principiile de viaţă învăţate de la părinţi după care vă călăuziți în educația propriilor copii? - Simt cu pregnanţă – mai ales în condiţiile în care acum soţia mea creşte copii, creşte atleţi, creşte sportivi – că este foarte, foarte important ceea ce neamul fiecăruia dintre noi are în el, chiar premergător naşterii noastre, ceea ce părinţii sădesc, voluntar sau involuntar, în fiecare copil, şi ceea ce educaţia aşază în sufletele şi în minţile copiilor în primii ani de viaţă. N-aş spune doar primii şapte ani, aş spune mai mult. Este o chestiune foarte importantă, de care noi, în momentul acesta, nu suntem suficient de conştienţi. În ceea ce-i privește pe copiii mei, realizez că modalitatea în care eu, ca părinte, sunt pregătit pentru a-i creşte este una falimentară: nu am avut o şcoală prin care să fiu educat să cresc copii. Practic, eu învăţ să-mi cresc copiii făcând experienţe pe ei. Probabil că majoritatea părinţilor sunt în aceeaşi situaţie. Chiar înainte să mă întâlnesc cu dumneavoastră, am cerut blagoslovenie pentru acest interviu de la duhovnic. Şi binecuvântarea a fost aşa: „Poţi merge, deşi eşti un părinte falimentar. Pentru că trebuie să mărturiseşti şi trebuie să vorbească Dumnezeu prin tine. Roagă-te!”. Adică nu e vorba de ceva pe care eu să-l fi făcut. E ceva pe care Dumnezeu îl lucrează prin oameni. Chiar le spun prietenilor mei: „Dacă e vorba să vorbească Dumnezeu, poate să vorbească şi printr-un măgar!”. Principiile de care eu încerc să mă folosesc sunt chestiunile de aşa-zis bun simţ, foarte bine aşezate în educaţia neamului nostru. Adică ceea ce noi vedem la bătrânii noştri și simţim că este un lucru de calitate. L-aş numi „o fibră a neamului”, pentru că acest bun-simţ este o chestiune foarte adâncă. Nu ştiu să-l definesc în cuvinte, dar se simte. În momentul în care întâlnesc un bătrân de 80 de ani – fie că e el mare profesor sau simplu plugar ‒, el are un bun-simţ pe care în zilele noastre nu-l mai întâlnim. Dar nu-l mai întâlnim la suprafaţă, pentru că el, în profun¬zi¬me, există. Există locuri unde tradiţia încă are o anumită putere. Valorile adânci încă există în ţară. Oamenii de valoare sunt peste tot. De obicei, oamenii de valoare sunt discreţi, nu încearcă să iasă în prim-plan, nu încearcă să epateze. De fapt, este o caracteristică ortodoxă să fii discret şi să lucrezi cu sensibilitate. Este o lucrare pe care Hristos o iubeşte. Sesizăm că sunt peste tot oameni care fac bine, oameni care au încă principii, oameni care vor să educe în mod normal. Că se izbesc de ceea ce înseamnă veacul acesta? Aşa a fost dintotdeauna. Dintotdeauna a existat ceva care să ne lupte, și e şi normal. N-am putea să creştem fără să avem adversitate! Trăind în mediul acesta sportiv, îmi dau seama că nu poţi să te antrenezi cu un „chibrit”, ca să-ţi crească muşchii. Îţi trebuie o greutate mare ca să dobândeşti forţă. La fel este şi din punct de vedere moral: ai nevoie de încercări din ce în ce mai mari pentru a creşte – a-ţi creşte răbdarea, a-ţi creşte rezistenţa, a-ţi creşte puterea interioară.
„Sfinţii lucrează în inima unui copil”
- Dar în agitaţia în care trăim, mai avem oare răgazul să vedem frumosul din jurul nostru? - Cu siguranţă, chestiunea asta a timpului este o chestiune pe care trebuie să o gestionăm noi înșine. Am avut o luptă în familie, de ani şi ani de zile, cu privire la televizor. După aproximativ patru ani de discuţii, am reuşit să scoatem televizorul din casă. A intervenit calculatorul. Au intervenit telefoanele. Ele fac parte din arsenalul cu care suntem luptaţi în fiecare zi. Dar gestionarea timpului este o chestiune care ţine de modalitatea în care vrem să sporim duhovniceşte. Eu vă dau nişte exemple simple. Să spunem că stau şi mă uit pe mesajele de pe Whatsapp. Intru într-o goană, într-o lipsă de timp, într-o tensiune nesănătoasă. Asta e ceea ce simt. Pe de altă parte, dacă văd pe cineva că se aşază la birou şi deschide Sfânta Scriptură şi se afundă în nişte înţelesuri de profunzime, el devine un om mai puternic. Să luăm, de pildă, Vieţile Sfinţilor. Am văzut cum lucrează astfel de lecturi în sufletele copiilor. Săptămâna trecută am fost în cantonament. Doi copii nu se adaptaseră şi plângeau. Unul plângea pentru că îi era dor de casă, iar celălalt plângea pentru că-și vedea prietenul plângând. Şi am simţit că ei au nevoie de ceva care să-i ajute din punct de vedere sufletesc. Şi le-am citit despre Sfântul din ziua respectivă. Atât de bine s-au simţit, încât relaxarea lor a crescut, n-a mai fost vorba de plâns. Erau extrem de atenţi, își țineau respirația! De aceea spun: noi hotărâm încotro s-o luăm. Noi hotărâm ce să facem cu timpul nostru. Vrem putere sau vrem slăbiciune? Putem să ne aşezăm în faţa drogului în fiecare zi şi să stăm 16 ore la televizor, avem această opţiune ‒ dar e bună? O simţim ca pe ceva pozitiv? Toţi avem puterea de a hotărî încotro ne îndreptăm. Nu spun că e uşor. Dar e o chestiune de antrenament, pur şi simplu!
„Acest orice te bucură?”
- Când şi cum ne mărturisim credinţa celor din jur? - În primul rând, îm vine în minte cuvintele Scripturii: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” Matei 7:6. E greu să găseşti oamenii cărora să le vorbeşti despre credinţă. Dar cred că e o chestiune de simţire: simţi cui poţi să-i spui, tot la fel cum simţi și cine te respinge. Pentru că există un duh de respingere sau de primire. Pentru mine, mărturisirea este o chestiune de a te da pe tine la o parte. Dacă reuşeşti să faci treaba asta şi nu pui ego-ul tău în prim-plan, atunci mărturisirea are curăţie şi are putere. Asta e ceea ce văd. Dacă vreau să mă pun pe mine în faţă, atunci lucrul falimentează. În Bucureştiul acesta, poţi să ai orice, material vorbind. Dar acest orice te bucură? Ascultam jucători de elită care spuneau: „Am fost acolo… am fost dincolo…”, şi eu zic: „Mi se pare mult mai frumos să ajung în Bucovina, în Maramureş sau la Sfântul Munte. E mult mai puternic din punct de vedere sufletesc, te încarcă mult mai tare”. Doi jucători internaţio¬nali mi-au spus: „Am vrea să mergem şi noi în Sfântul Munte!”. Simţământul acesta este foarte greu de descris în cuvinte. Cum să povesteşti ce reprezintă o slujbă la Rohia? Cum să povesteşti trăirea Crăciunului la Sihăstria Putnei? Sau la Ierusalim? Acestea sunt lucruri pe care nu prea le poţi spune în cuvinte. Acestea trebuie trăite.
„Doamne, lucreaza Tu!”
- Aţi putea să ne spuneţi când şi cum L-aţi cunoscut pe Hristos? - Sincer, nu ştiu să vă spun... Lucrarea este atât de fină, încât nu-mi dau seama când a început totul. Îmi amintesc însă un anumit moment extrem de dificil din cariera mea, în care am simțit ajutor din partea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Eram într-o situaţie-limită, din punct de vedere profesional, în sensul că am fost delegat la un meci, şi secretarul comisiei de arbitri mi-a spus: „Dă-te indispo¬ni¬bil, ca să nu ajungi să arbitrezi meciul ăsta, pentru că vor să te dea afară!”. Exista, într-adevăr, foarte multă tensiune în meciul respectiv, fiind un meci de baraj pentru divizia A. Dar, păstrând principiile pe care le-am învăţat acasă, am zis: „Eu mă duc la meci. Indiferent ce se întâmplă, e datoria mea să mă duc acolo!”. Şi am plecat la meci. Mi-a spus colegul meu că de la Bucureşti şi până la Suceava nu am scos nici un cuvânt. Presiunea era atât de mare, încât nu am vorbit cu nimeni. Ajungând la Suceava, ştiu că, din cauza tensiunii, nu am rămas în cameră, cum rămân de obicei când mă pregătesc pentru meciul de a doua zi, ci am ieşit pe stradă, pur şi simplu să mă plimb, să descarc acea tensiune. Şi, la un stop m-am oprit la roşu, iar prin faţa mea a trecut un camion. Era un camion foarte vechi, în care erau, cum spuneam la momentul respectiv, nişte „popi”, care luau „apă” şi aruncau pe oameni. Așa am perceput eu atunci. Am fost stropit şi eu cu agheasmă. Şi a fost aşa, ca un moment de trezire. Am zis: „Ce se întâmplă? Despre ce e vorba?”. Apoi am mers la meci. Şi la meci ştiu că am avut o fază interpretabilă ‒ a câştigat echipa oaspete. Observatorul pe care îl avusesem cu un meci înainte îmi dăduse nota 4. Din punct de vedere al arbitrajului, la noi notele variază, dar eu aveam 7, 8, 9. Deci, practic, mă spulberase cu nota aceea, și aşteptam să mă facă din nou praf. Ştiu că la câțiva metri de noi mânca patronul cu familia sa. Nici un cuvânt de reproş. Stăteam şi mă întrebam: „Ce se întâmplă? Nimeni nu zice nimic? Mass media – nimic! Gazdele – nimic!”. După câteva zile îmi vine raportul: observatorul mi-a dat nota 9! Nu înţelegeam ce se întâmplă. Apoi, uitându-mă în calendar, am văzut: „Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava”. Sărbătoare cu cruce roşie. Atunci am aflat că în camionul respectiv erau moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava și am înţeles ce s-a întâmplat. A fost un cadou, pentru mine, de la Dumnezeu, prin intermediul Sfântului Ioan. După aceea, am avut iar nişte meciuri foarte dificile. Şi de fiecare dată spuneam: „Doamne, eu nu pot să gestionez aşa ceva, lucreaza Tu!” – şi citeam aca¬tis¬tul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Şi simţeam ajutor, pur şi simplu, simţeam cum rezolvă el problemele. - Au fost momente când nu ați fost apreciat la adevărata valoare. Credeți că putem ajunge să primim cinstea ca ocara, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi? - Cu siguranţă. Dar, ca să putem primi cinstea ca ocara, este nevoie de experienţă duhovnicească. Putem să dobândim răbdare îndurând multe astfel de situaţii, sau, dacă o facem conştient, putem să dobândim această răbdare mai devreme, ştiind că ea este folositoare sufletului nostru. Mă gândesc că ar fi foarte bine să facem exerciţiile pe care le făceau generaţiile dinaintea noastră, a căror tărie noi nu o mai avem. Vă dau nişte exemple simple: să pui mâna pe topor, să spargi lemne, să faci focul în sobă sau să cultivi pământul – sunt clar pentru mine nişte momente în care dobândeşti răbdare. În momentul în care te apuci să legi via şi ştii cât are rândul de butaşi, cu siguranţă vei avea nevoie de o lucrare interioară, un gând care să te ajute să termini lucrul, pentru că, altfel, va fi greu. Iar această răbdare pe care o dobândeşti în munca fizică, cu siguranţă vei reuşi să o transpui şi în viaţa duhovnicească. Am citit despre mama lui Mihai Eminescu, cât de mult a suferit în viaţa ei! A avut unsprezece copii. Câte familii mai au astăzi unsprezece copii? Cine ar rezista să-i moară zece dintre ei? Cine ar putea să-şi ducă o asemenea cruce cu răbdare? Dumnezeu îngăduie ceea ce ne este nouă spre folos. Dar aceste chestiuni sunt greu de înţeles în prima instanţă. Pe baza principiilor pe care Ortodoxia ni le pune la dispoziţie, noi putem să mergem înainte pe drumul acesta şi să ajungem la o bucurie cu adevărat adâncă, o bucurie curată, o bucurie care nu poate fi comparată cu ceea ce ne oferă nouă veacul acesta, cu surogatul acestei aşa-zise bucurii. Sunt sigur că fiecare dintre noi înţelege duhul acesta al Ortodoxiei. Şi cine reuşeşte să caute în tezaur, cu siguranţă va primi lumină. În măsura efortului, fiecare dintre noi primim răspuns de la Dumnezeu: bucurie, pace, tot ce avem nevoie. - Cum vă raportați la Dumnezeu în timp ce arbitrați? - Am ȋntrebat un Părinte foarte bun din Sfântul Munte: „Părinte, noi, ca arbitri, ce trebuie să facem?”. S-a rugat – şi pentru mine a fost clar că este un răspuns de la Dumnezeu! – şi mi-a spus aşa: „Dumneata ştii ce înseamnă liturghie? Liton ergon înseamnă slujbă de obşte. Ce fac eu în altar, aceea să faci și dumneata pe stadion. Ai datoria să te pregăteşti ca un preot: să te spovedeşti, să-ți spui rugăciunile, să te împărtăşeşti pentru a putea să-i ajuţi pe oamenii respectivi să intre pe un făgaş normal. Să te rogi pentru toți acei oameni” „Cum adică... să mă rog pentru 40.000 de oameni, pentru 60.000 de oameni, pentru toţi?!” „Asta trebuie să faci. Ce fac eu în altar, trebuie să faci și dumneata acolo”. Atunci am realizat că responsabilitatea este atât de mare, încât nu poate fi gestionată decât de Dumnezeu. Cum să influenţez eu atâtea zeci de mii de oameni? Poţi să o faci, dar în rău, dacă nu eşti atent. Și atunci e de datoria mea să mă rog pentru toți de pe stadion. Nu spun că reuşesc să fac lucrul acesta, dar încerc să mă dau pe mine la o parte. - Cum v-a ajutat disciplina din sport în viaţa duhovnicească? - Disciplina mi-a fost impusă din familie. Eu, în copilărie, am fost educat de un bunic foarte disciplinat, care îmi spunea: „La ora şapte fără zece te trezeşti. La şapte fără cinci pe oliţă. La şapte ai terminat. Şapte şi cinci – te-ai îmbrăcat. Șapte şi zece – eşti jos, te ia maşina şi ai plecat la grădiniţă!”. Lucrurile erau foarte clare. Ţin minte că aveam o bonă unguroaică care închidea uşa, lua bolul cu mâncare şi-mi spunea foarte clar: „Münke, joake! Nu münke, nu joake!”. Ei, lucrurile acestea se impregnează în carac¬te¬rul copilului. Lucrurile acestea m-au definit şi mă defi¬nesc şi acum. Chiar se spune despre mine că aș fi un pic rigid. Sunt oameni care-mi spun: „Eşti prea dur cu copiii tăi!”. Dacă eu aşa am fost învăţat, e normal să transmit mai departe tezaurul pe care l-am primit. Văd că are roade. Sesizez că jucătorii pe care îi gestionezi un pic mai abrupt la început şi-i pui într-un făgaş bun, aceia funcţionează foarte bine, pentru că dobândesc încredere în nişte reguli şi înţeleg ce trebuie să facă. Cei care se răspândesc însă nu merg aşa de bine. E o chestiune care mie mi se pare foarte simplă ca pedagogie, ca principiu.
„Bucură-te, frate, că-ţi iau din păcate!”
- Sunt momente în care cei din jur sunt ironici cu dumneavoastră în ceea ce priveşte credinţa? - Cu cât mai mult se râde de mine, cu atât mai multă plată primesc. Eu am ajuns la o anumită modalitate de a gândi mul¬ţu¬mită unui fin al meu, tot arbitru şi el, care mi-a spus un lucru care m-a bucurat, pur şi simplu. S-a dus la duhovnicul său, la Cer¬nica: „Părinte, mi-e greu la arbitraj. Mă înjură, îmi fac necazuri, vorbesc cum vorbesc despre mine...”. Părintele duhovnic, foarte experimen¬tat, se relaxează. „Părinte, mi-aruncă din tribune cu pietre, mă suspendă pe nedrept!”. Părintele mai avea puţin şi zâmbea. Omul, în sinea lui, se perpelea: „Cum adică, eu îi spun ce suferinţe am, şi el mai are puţin şi zâmbeşte?! Nu-i alături de mine?!”. „Părinte, îmi blestemă familia, mă înjură!”. Şi atunci Părintele îi spune: „Bucură-te, frate, că-ţi iau din păcate!”. În momentul când am auzit lucrul acesta, deja m-am închipuit în faţa unui stadion: „Luaţi-le voi pe toate, ca să scap eu de ele!”. Şi mi-am zis: „Ăsta-i un schimb foarte bun!”. Gândesc egoist, dar scap de păcate! Şi atunci, în mo¬men¬tul când te înjură cineva pentru Hristos, cu siguranţă vine Dumnezeu lângă tine. Şi nu asta vrem? Aşa putem dobȃndi har. Dacă aşa au făcut marii Sfinţi, pot şi eu să îndur o vorbă de ocară. Cum am putea să creştem dacă nu am fi şmirgheluiţi de acest şmirghel? În plus, reacţia mea îl poate schimba pe celălalt. Cum spune la carte? „Fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii” Matei 10:16. Dacă poţi, în astfel de situaţii, prin atitudinea ta, să-l câştigi pe respectivul ‒ astea este esenţia¬l.
„Părinte, aş putea să mă spovedesc în fiecare zi?”
- Cum vă ajută spovedania? - Eu nu văd altfel viaţa, decât cu spovedanie şi cu Sfânta Împărtăşanie. Am avut un moment în viaţă când am întrebat: „Părinte, aş putea să mă spovedesc în fiecare zi?” „Ei, domnu’ Alexandru, chiar în fiecare zi, nu! O dată pe săptămână, da, se poate”. Să căutaţi „Îndreptarul de spovedanie” al Sfântului Dimitrie al Rostovului. Când vezi că un Părinte sfânt, cum a fost Părintele Nicodim de la Cernica, cel care a scris Acatistul Sfântului Cali¬nic, spune: „Acum înţeleg de ce Părinţii din Cernica aveau viaţă duhovnicească atât de înaltă: dacă se spovedeau după acest îndreptar!”. Şi atunci cauţi şi tu să vezi unde este izvorul acestui nivel duhovnicesc. Evident că nu suntem la nivelul respectiv, dar măcar te uiţi în acea direcție.
- De ce simţiţi nevoia unei spovedanii dese? - Spun Sfinţii Părinţi că e bine să-ţi faci socoteala după fiecare zi: ce patimă te-a luptat, ce slăbiciuni ai identificat... Cu cât mai des faci această analiză, cu atât identifici inamicul mai rapid şi, odată identificat, poţi să lupţi împotriva lui. Cu cât mai mult vădeşti patima ta, neputința ta, boala ta, cu cât o scoţi la aer, cu atât se vindecă mai repede. Şi e evident că procesul de însănătoşire are nevoie de identificarea bolii şi de lupta împotriva ei ‒ cu cât mai conştientă, cu atât mai bine. De aceea e importantă spovedania deasă, și mai ales spovedania adevărată. Am văzut roadele ei atunci când am plecat zburând de la duhovnic. - Cum credeţi că am putea dobândi adevărata pocăinţă? - În primul rând, pentru mine, ca om educat într-o anumită perioadă, trebuie definit termenul de „pocăinţă”. Şi, cu cât citesc mai mult, cu atât îmi dau seama că înţeleg mai puţin ceea ce înseamnă pocăinţă. Pocăinţa nu e doar căinţa slavonă – adică starea aceea de părere de rău pentru păcatul pe care l-ai făcut. Pocăinţa nu e doar metanoia grecească ‒ adică schimbarea minţii. Ştiu că, la un moment dat, am găsit o carte care traducea pocăinţa ca pe o îmbunătăţire continuă. Acest început bun pe care-l punem tot timpul, după cum spun Sfinţii Părinţi: „Ai căzut? Ridică-te! Iar ai căzut? Iar ridică-te!”. Am auzit la un moment dat şi expresia „creştere zilnică”. Cel mai tare mă apropii de termenul acesta, incluzându-le şi pe celelalte două. De fapt, ce trebuie să faci? Să te îmbunătăţeşti pe tine însuţi. Dar poţi singur? Niciodată! Doar prin harul lui Dumnezeu. Evident că trebuie să punem şi voinţa noastră. Punem voinţa, vine şi Dumnezeu şi plineşte. Cam aşa văd lucrurile, simplist spus. - Dacă ar fi să le vorbiţi unor prieteni din afara Bisericii despre oamenii pe care i-ar putea întâlni în Biserică, ce le-aţi spune? - Vremea noastră, pe care o trăim, are nevoie de pragmatism. Le-aş arăta nişte oameni care, pentru ei, ar putea părea foarte interesanţi. Acum îmi vine în minte acea maratonistă care avea icoana Maicii Domnului cu ea, în timpul cursei. Şi a mărturisit apoi, cu bucuria aceea suferindă de după cursă, că a pus-o pe Maica Domnului în prim-plan. Acestea sunt lucrurile care trebuie scoase în evidenţă pentru cei care au nevoie. Şi mai e ceva foarte important: când te apuci de o treabă şi nu ştii ce să faci, cere-I lui Dumnezeu să-ți arate calea. Acesta este un răspuns pe care l-am primit de la un Părintele din Sfântul Munte. I am spus: „Sunt momente când nu-mi dau seama pe unde s-o iau...” „Domnu’ Alexandru, spuneţi «Împărate ceresc», cereţi asistenţa Duhului Sfânt!”. Nu noi, că noi suntem cum suntem! Trebuie să cerem să ne lumineze Dumnezeu: „Doamne, pe unde s-o luăm?”. Şi Domnul ne arată. Ne rugăm şi, primul gând care vine, acela este răspunsul. De aceea trebuie să avem gândul la Dumnezeu tot timpul. Ce ne spun Sfinţii? „Rugaţi-vă neîncetat!”. Rugăciunea poate să însemne trăirea pentru Dumnezeu, trăirea în Dumnezeu ‒ sunt diverse niveluri. Dar datoria noastră nu este să ne rugăm doar dimineaţa şi seara. Datoria noastră ‒ de fapt, nu datoria, ci binele nostru este să fim cu Dumnezeu în fiecare clipă. Să lucrăm pentru El. Şi atunci sporim duhovniceşte, uitându-ne totdeauna la un obiectiv clar. - Dacă aţi fi acum doar cu Hristos în acest moment, ce I-aţi cere? - Nu ştiu dacă aş avea cuvinte. Adică, să fiu cu Hristos... nu ştiu dacă s-ar punea problema să-I cer ceva. Ce sentiment avea Sfântul Siluan când L-a văzut pe Hristos în icoană? Te mai poţi gȃndi la cele materiale? „Hristoase, am nevoie de cutare lucru...”. „Doamne, Doamne, Tu ştii, dinainte de a emite eu vreun gând, ce-mi trebuie. Dă-mi Tu ce-mi trebuie!”. Nici nu mai e nevoie să-I spun eu treaba asta, pentru că El are tot timpul grijă de noi. Să emit eu ceva de la mine înseamnă să pun în evidenţă ceva din ego-ul meu. Dar ego-ul trebuie dat la o parte.
Interviu realizat de Mihaela Tănase Redactor Familia ortodoxă www.familiaortodoxă.ro