Alexandru Budișteanu, basarabeanul de lângă Ceauşescu. Arhitectul-șef al Capitalei, care a salvat biserici de la demolare

La 11 august, ar împlini 96 de ani. În aceste zile, invocăm numele lui Alexandru Budișteanu, personalitate care a făcut mult pentru România, deși a muncit și în dictatura de până la 1989. A fost un om care a stat faţă în faţă cu familia Ceauşescu, între 1977 şi 1983, când a ocupat funcţia de arhitect-şef al Bucureştiului.

Pe fostul architect al lui Nicolae Ceaușescu, Alexandru Budișteanu, l-am cunoscut personal, în anul 2013, ca pe un mare apărător al istoricului Liceu Teoretic „Ion Creangă” din Bălţi, care urma să fie închis de ministerul de resort, pus pe „reforme”.

Fostul Arhitect-Şef al Capitalei de pe vremea dictaturii avea o busolă: Basarabia și orașul Bălți

Regretata personalitate era legată sufletește de acea instituție, unde studiase până la ocuparea Basarabiei de URSS și care a dăruit României alte mari personalități, precum lingvistul de renume mondial Eugen Coșeriu, Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, Nicolae Testemiţanu, promotorul învăţământului naţional în şcoala superioară medicală, Vitalie Belousov, fost rector al Universităţii Tehnice din Iaşi etc. Grație implicării lui Alexandru Budișteanu, intelectualilor bălțeni, dar și a unor jurnaliști, bătălia pentru acest liceu românesc a fost câștigată.

A rămas în memoria noastră ca o personalitate model al excelenței profesionale și un mare patriot, care ne-a reprezentat țara în marile capitale de pe glob. S-a născut în comuna Pârliţa, judeţul Bălţi, la 11 august 1928 și s-a stins în octombrie 2021, la București. Revenirea sa periodică la baştină, după anii 1990, o caracteriza astfel: „Busola mea se numeşte Basarabia şi oraşul Bălţi. Nu am uitat niciodată de acest punct de pornire. Bălţiul, oraşele basarabene în general, mă interesează, întâi de toate, sub aspectul, dacă se reîntorc sau nu în România. Înainte de a discuta despre calitatea vieţii acestora, contează în ce stadiu este procesul Unirii”.

A susținut financiar premianții unui liceu istoric de peste Prut

Ca basarabean refugiat, a dovedit excelenţă în pregătirea sa intelectuală: studii superioare şi doctorale în Bucureşti şi Moscova. Între 1967 şi 1972, a fost arhitect funcţionar internaţional în   secretariatul ONU de la New-York. În ultimii săi ani de viață, a fost Preşedinte Emerit al Uniunii Vorbitorilor de Limbă Engleză din România.

Între 1967 şi 1972, a activat ca arhitect funcţionar internaţional în Secretariatul ONU de la New-York. În ultimii ani de viață, a fost membru în Consiliul Ştiinţific al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului de sub egida Academiei Române şi Preşedinte Emerit al Filialei din România a Uniunii Internaţionale a Vorbitorilor de Limba Engleză; expert parlamentar în România, între 1990 şi 2000, fiind apoi consilier la doi miniştri.

A fost conferenţiar universitar la New-York şi Bucureşti, Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat din Bălţi. Timp de aproape 30 de ani, a acordat Premiul anual „Alexandru Budişteanu” premianţilor de onoare ai prestigiosului Liceu „Ion Creangă” din Bălţi. Înainte de a ne despărți, după un ultim clopoțel al istoricului liceu din Bălți, ne-a făcut ultimelele sale mărturii.

Istoricul Dinu C. Giurescu considera memoriile lui Alexandru Budişteanu o mărturie a felului cum Nicolae Ceauşescu înţelegea şi dirija sistematizarea urbană a Bucureştiului, în primul rând, secondat destul de des, de „Tovarăşa”.

„Ceaușescu dorea să facă  bine României și Bucureștiului cu de-a sila”

- Stimate Domnule Alexandru Budișteanu, aţi fost numit de Ceauşescu arhitect-şef al Bucureştiului. Exista şi pe atunci, probabil, o concurenţă acerbă pentru această funcţie. Cum aţi reuşit să intraţi în graţiile dictatorului, mai ales că aveaţi un mare „păcat” – soţia rămasă în SUA, după încheierea mandatului Dvs. în calitate de funcţionar internaţional al ONU?

- Noțiunea de concurență acerbă nu exista în acea perioadă. Ceausescu hotăra totul. Nu se punea problema că mulţi doreau să obțină funcția respectivă. La istorica ședință a unor factori de răspundere şi a constructorilor din 22 martie 1977, dupa cutremurul din 4 martie, s-a pus problema reconstructiei Bucureștiului.

Atunci s-a discutat despre necesitatea învestirii unui Arhitect-Şef care să corespundă și cu noua gândire urbanistică a lui Ceaușescu de după cutremur. Dupa o vizită la New-York, acesta zicea:„Uite cum construiesc americanii zgârie-nori, la patru metri de trotuar si noi risipim terenuri!” Ceaușescu ne spunea că americanii sunt foarte economicoşi şi că trebuie să fim şi noi aşa. Dar după cutremur, el şi-a schimbat poziţia. Bucureştiul trebuia oricum reconstruit şi el vroia să facă o capitală impozantă, importantă, care să reflecte epoca şi personalitatea lui.

„Am vrut să influențez gândirea Tovarășului”

 La acea şedinţă, „Tovarăşul” a venit cu un mare plan, al cărui autor nu se cunoaşte nici astăzi, ce relua şi nişte probleme de urbanism din anii `30. Eram șeful Centrului Naţional de Sistematizare din cadrul Institutului Naţional de Cercetare şi Proiectare pentru Sistematizare, Locuinţe şi Gospodărie Comunală (ISLGC) din Bucureşti. Am avut sarcina să mă refer laudativ la propunerile lui Ceauşescu. Am făcut-o, deoarece Bucureştiul trebuia reconstruit după cutremur.

În timpul luării mele de cuvânt, lângă Nicolae Ceauşescu se afla „tovarăşa”. Când vorbeam, ea a început să-i facă semne şi-i tot spunea ceva. Mă recunoscuse, pentru că atunci când fusesem funcţionar internaţional român al ONU, am avut sarcina să arăt cuplului prezidenţial New-York-ul. I-am arătat oraşul doar ei, pentru că el era ocupat.

- A fost o întrevedere benefică pentru Dvs.?!

- Acea vizită a fost dezagreabilă pentru mine. M-a tratat ca pe un nimeni. Se uita la mine aşa, ca şi cum eu o făceam pe deşteptul când vorbeam. Dacă aş fi tăcut, era şi mai grav. Când ne-am despărţit, nici măcar nu s-a uitat la mine. Când vorbeam la acea întrunire de după cutremur, ea îşi adusese aminte de mine. Se vede că mă iertase. Elena Ceauşescu nu era proastă. Era doar ticăloasă. Şi rea…

După ce am fost verificat, pe 5 iulie, m-a chemat Ceauşescu la el şi am avut o discuţie de 40 de minute, foarte amicală. Dorea să reconstruiască şi să modernizeze capitala – voia să facă bine României şi Bucureştiului cu de-a sila, în stilul lui. În final mi-a spus: „Dacă v-aş phopune să fiţi ahhitect şef, aţi accepta?” Cred că tovarăşa mă recomandase. O asemenea ofertă nu se refuză, pentru că, altfel, înseamnă că eşti un fricos sau nu te consideri suficient de profesionist.

„Occidentul l-a atras să facă paşi politici împotriva URSS”

– În ce au constat „marile planuri” arhitecturale ale Tovarăşului pentru Bucureşti şi viitorul României?

- El dorea ca Bucureştii să devină o capitală pe măsura României, iar România să devină o ţară importantă în toate domeniile. Şi reuşise acest lucru datorită şi politicii lui de independenţă. Occidentul constatase această preferinţă a sa şi l-a atras să facă paşi politici împotriva URSS. Datorită politicii sale externe, noi contam pe plan internaţional.

- Tot în perioada ceauşistă, s-au făcut mari demolări ale bisericilor din Bucureşti. În ce măsură aţi fost implicat în acele ilegalităţi?

- Marile demolări s-au produs – din fericire pentru mine – după anul 1983, când nu mai eram arhitect-şef. Oricum, atunci când Ceauşescu hotăra distrugerea unei biserici, nimeni nu putea să-i abată decizia. Unicul caz fericit a fost acela, când în 1980, am salvat de la demolare Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, situată la kilometrul „0” al României, informându-l, după ce hotărâse demolarea ei, că acolo este înmormântat Constatin Brâncoveanu.

Cum a fost salvată de la demolare Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”

Reacţia lui a fost: „Să se protejeze mormântul lui Constantin Brâncoveanu.” Printr-o înţelegere tacită s-a apreciat, că aceasta înseamnă menţinerea bisericii, soluţie care a fost acceptata de Ceauşescu, întrucât el nu a mai revenit niciodată la acest subiect.

Între timp, a apărut inginerul Eugeniu Iordăchescu. Acesta a avut priceperea să poată efectua mutări de imobile, unele impresionante ca dimensiuni şi greutate, în special, de biserici. Protestele faţă de demolările arbitrare efectuate de Ceauşescu se amplificaseră, inclusiv cele din străinătate.

Atunci dictatorul a înţeles, că metoda translărilor de clădiri merită să fie aplicată, întrucât îi permitea să-şi realizeze marile planuri urbanistice şi arhitecturale, însă cu sacrificii mai mici şi menţinând unele biserici, care puteau fi mutate şi ascunse după blocuri, diminuând astfel amploarea eventualelor proteste.

Tovarăşa era mai pornită contra bisericilor decât Tovarăşul”

Pe vremea mea s-au făcut demolări de biserici, comparativ puţine, iar după aceea demolările de biserici s-au amplificat, dar din fericire a apărut si metoda translărilor, fără de care numărul demolărilor ar fi fost mult mai mare. Ambele metode au fost aplicate în mod curent, până la sfârşitul dictaturii.

Un caz foarte cunoscut a fost, de exemplu, mutarea Bisericii „Mihai Vodă” din zona construirii Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului. Dar tot acolo s-au distrus chiliile şi restul complexului fost mănăstiresc, unde era găzduit sediul central al Arhivelor Statului.

„Arhitecţilor le plac împăraţii, faraonii, mogulii şi bogătaşii”

 - Apropo, de ce nu aţi rămas în SUA , aţi fi scăpat de multe necazuri?

- Am activat la New-York, la ONU, între 1967-1972. Şi azi mă întreabă lumea de ce n-am rămas acolo. N-am rămas, pentru că sunt basarabean şi mi-a ajuns un refugiu. Mi-am pierdut Patria o dată şi nu am vrut să o pierd şi a doua oară. Mi-am zis că sunt român şi ţin cu România, indiferent de regim.

Mai e ceva: arhitecţilor le plac împăraţii, faraonii, mogulii, bogătaşii – cei care au bani şi putere ca să le implementeze ideile. Totul era în mâinile lui Ceauşescu şi eu speram într-o minune. Pentru că m-am întors, am fost considerat de mulţi un om „înapoiat”. Eu aş fi dus-o foarte bine în SUA, pentru că mi s-a propus să lucrez cu contract la Fundaţia „FORD”. La ONU, nu mai puteam să-mi continui activitatea, deoarece aveam nevoie de aprobarea ţării care mă trimisese şi noi, funcţionarii români la ONU, nu aveam voie să stăm în SUA decât cinci ani, atât cât ne dădea voie „tovarăşa”.

Altfel, trebuia să rup relaţiile cu România şi să devin refugiat politic. La întoarcere, am avut neplăceri mari din cauza soţiei mele, care a rămas în SUA. Nu mi se mai permitea să plec în străinătate, nici până în Bulgaria. Totuşi, Ceauşescu a zis că mă vrea, iar „tovarăşii” de la securitate au spus că nu pot fi numit în acea funcţie din acel considerent. Şi atunci Ceauşescu a spus: „Cine a rămas, el sau ea?” Atunci, toţi au fost de acord să fiu numit, pentru că aşa a vrut Ceauşescu.

Faţă în faţă cu familia Ceauşescu

- Aveaţi planuri grandioase pentru Capitală. În ce măsură aţi reuşit să vă transpuneţi ideile în practică?

- Ceauşescu avea ideile lui, care nu se potriveau cu ale mele. Eu îi ziceam una, el făcea alta. Nu aveam voie să-l contrazic. Doar că-i mai sugeram să mai încercăm o altă posibilitate. Îi spuneam : „E foarte bine ce aţi propus, dar mai e posibilă o variantă.” Dacă-i plăcea, era el cel care hotărâse aşa.

- Aţi declarat că perioada când v-aţi aflat în fruntea arhitecturii Capitalei României a fost cea mai dificilă din viaţa Dvs. A fost un eşec profesional? 

- Perioada a fost foarte dificilă, dar nu a fost un eşec profesional. Am realizat şi o serie de lucruri pozitive în  Capitală. În primul rând, s-a construit o cantitate imensă de locuinţe. S-a sistematizat Dâmboviţa, s-a făcut metroul, s-au realizat mari artere de circulaţie, bulevarde. Toate sub conducerea lui Ceauşescu, bineînţeles, dar în conformitate cu punctul meu de vedere profesional.

Aveam grijă să nu se facă prostii prea mari, cât se putea, în special, din cauza  maniei dictatorului de a  demola clădiri, adesea, fără noimă. Pe măsură ce trecea timpul, boala lui evolua şi devenea tot mai puţin permeabil şi dispus să dialogheze. Mi-am dat seama că îmi pierd timpul, mă compromit, pentru că el face ce vrea. Atunci, am decis să ies din această situaţie. Am fost prudent şi am fost concediat pe motiv de boală.

„…Era prima şi unica femeie din viaţa „Tovarăşului”

- Aţi fost un om care a stat foarte aproape de cuplul dictatorial. Cum vi-i

amintiţi?

- Eram practic lângă ei. Vedeam că el era mereu foarte bine bărbierit, tuns perfect, purta numai cămăşi curate, mirosea bine. Ea, îmbrăcată foarte bine, parfumată, dar rămânea mitocancă. Când se discutau mari probleme în prezenţa ei, uneori venea  şi îmi spunea: „Ce-i cu aia, o face pe tinerica? Uite la ea! Cine-i asta?” Elena Ceauşescu era o femeie de mahala.

- Elena şi Nicolae Ceauşescu se iubeau, îşi manifestau afecţiunea unul faţă de celălalt?

- Nu ştiu dacă se iubeau, dar el în faţa ei era pierdut. Nu se putea ca ea să spună ceva şi el să o contrazică. Când dânsa începea să-şi dea cu părerea în proiecte de arhitectură, noi ne luam cu mâinile de cap, deoarece „tovarăşul” nu îndrăznea s-o contrazică. Şi dacă ea spunea, de exemplu: „Aţi făcut o piaţă ca un ceaun, am plecat” şi se uita scârbită, el îi zicea: „Hai, mai stai!” şi o implora în mod repetat să mai rămână, iar ea pleca furioasă.

Noi ziceam în sinea noastră: „Ura!” şi continuam discuţiile. Ea parcă se juca cu el, avea o putere incredibilă asupra lui. Se pare că a fost prima şi unica femeie din viaţa lui. El era topit, se uita ca un supus la ea. Elena Ceauşescu era „elementul” care conducea – era foarte interesantă relaţia dintre ei. Scenele din familia Ceauşescu se transformau în scene de politică de stat, iar România era condusă ca o bătătură personală.

„Era convins că într-o zi românii îi vor mulţumi pentru tot”

- În afara slăbiciunii pentru „tovarăşa”, mai avea şi altele? Avea amante?

- Era exclus să aibă alte femei. Avea o viaţă de familie bună, corectă. Nu putea să calce strâmb. În felul lui, era foarte principial. Era convins că într-o zi românii îi vor mulţumi pentru tot, că el le făcea bine cu de-a sila. Ne zicea că vom vedea mai târziu, că el a avut dreptate. Ceauşescu „tăia” în dreapta şi-n stânga, dar era patriot sincer. Nu admitea ca România să fie „încălecată” de nimeni.

Îi detesta pe sovietici şi pe ruşi total. Când eram instalat în funcţia de arhitect-şef, mi s-a spus aşa: „Atenţie, să nu-i ziceţi tovarăşului că sunteţi basarabean!” Am întrebat care-i motivul. N-ar iubi Basarabia? Dimpotrivă, mi-au răspuns, ar putea să-i apară suspiciunea că sunteţi omul ruşilor. Era bănuitor. Din când în când, îl iubeam pe Ceauşescu, anume când îşi manifesta ostilitatea faţă de sovietici şi faţă de ruşi.

„Era preocupat de soarta Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”

- E adevărat că Ceauşescu era preocupat de soarta Basarabiei şi a Bucovinei de Nord?

- Da, pentru că făceau parte din România. Iar eu am contribuit la mutarea unei statui gigantice a soldatului sovietic din Piaţa Victoriei, amplasat pe un soclu înalt. I-am prezentat opus o machetă a pieţei şi „tovarăşul” a început să-mi pună întrebări. M-a întrebat de ce acolo era o staţie de metrou cu o singură ieşire. Atunci i-am răspuns că pe partea cealaltă se afla statuia soldatului sovietic şi nu se putea face acolo o ieşire de metrou.

Atunci, Ceauşescu s-a luminat la faţă şi mi-a spus: „Tovahhăşu, ocupă-te dumneata de ieşirea din metrou, că  mă ocup eu, de soldatul sovietic.” A fost un pretext din partea lui, iar mie, ca basarabean, mi-a făcut plăcere acea decizie. Era plata mea soldatului sovietic, care mă alungase de acasă. A fost mutat şi reamplasat pe un soclu mic, la primul rond de la șosea, apoi a fost mutat  a doua oară, ajungând la cimitirul militarilor sovietici.

- Ce pasiuni avea cuplul Ceauşescu?

- Lui îi plăcea să joace volei, să meargă la vânătoare. Cei din anturajul lui, cunoscându-i acest hobby, făceau aşa ca să aibă succese nemaipomenite. I se aduceau sărmanele animale aproape, ca să fie împuşcate uşor. Şi era foarte vanitos când povestea despre marile lui „succese”. Nu ştiu dacă înţelegea, că treaba era aranjată.

Nu-mi amintesc nimic şocant la capitolul „pasiunile lui Nicolae Ceauşescu”, nici măcar nu l-am văzut să joace cărţi. Carol al II-lea murea fără femei şi cerea să i se aducă chiar şi de pe stradă, dar lui Ceauşescu nu-i păsa de ele.

 „Se amestecau în vieţile copiilor lor”

Unica „pasiune” a Elenei Ceauşescu era să devină mare om de ştiinţă în toate domeniile şi să aibă toate diplomele din lume. I se făceau cadouri pe tavă, toate titlurile: şi director, şi mare savant, şi membru al tuturor academiilor din lume etc. Un om care se lasă prins în această mreajă este, de fapt, inferior. Elena Ceauşescu era complexată, pentru că un om conştient de superioritatea lui nu se pretează la asemenea jocuri.

Totuşi, ştia perfect de unde plecase: dintr-o familie simplă, dintr-o comună de lângă Găieşti. După ce a ajuns prima doamnă a ţării şi după ce s-a plimbat prin Londra, era „topită” de fericire că a fost luată acolo în seamă. Avea slăbiciunea să fie considerată un om formidabil şi, dacă se poate, un mare om de ştiinţă.

- Dictatorii îşi iubeau copiii ?

- Da. Şi se amestecau în vieţile lui Valentin, Nicu şi a Zoiei. Nu-i lăsau să fie căsătoriţi cu cine doreau ei, le dirijau căsătoriile. Nu le era indiferent cu cine fac copii.

- Ce boli ați observat că avea Ceauşescu?

- A fost bolnav de diabet. Avea şi o boală a grandorii, la care se adăuga o afecţiune psihică. Era labil şi foarte convins de superioritatea lui. Pentru că i se cânta în strună, acest defect i se amplificase. Odată cu trecerea anilor, era convins că nu greşeşte niciodată. Nimeni nu avea curajul să-i spună adevărul, pentru că nu voia să-şi rişte pielea. Tot anturajul „tovarăşului” îl lăuda şi-i mulţumea pentru toate şi el accepta cu plăcere.