Pe parcursul a cinci episoade, cititorii "Evenimentului zilei" au fost purtaţi cu 22 de ani în urmă, în timpul cumplitelor zile din decembrie 1989. Împreună cu realizatorul TV Cornel Mihalache am încercat, cu armele jurnalistului, să aducem puţină lumină în tenebrele care încă învăluie acele evenimente sângeroase.

Am consemnat strania coincidenţă ca tocmai Iaşi şi Timişoara, oraşele unde Ion Iliescu a fost prim-secretar PCR, respectiv secretar cu propaganda, să fie locurile unde s-au aprins scânteile revoluţiei.

Am trecut în revistă principalele puncte ale stenogramei întâlnirii dintre ambasadorul URSS şi liderii FSN Iliescu şi Roman. Inclusiv modul în care Iliescu s-a angajat să suprime din faşă orice tentativă de opoziţie de dreapta.

Am urmărit cu noii lideri s-au folosit de disidenţi pentru a-şi legitima poziţia. Doina Cornea, cea mai cunoscută dintre ei, a fost ţinută practic ostatică şi i s-a dictat ce să declare la televiziune!

Am văzut cum Ceauşescu şi-a tăiat singur craca, organizând marele miting din 21 decembrie: armata a creat panică şi debandadă în piaţă, emiţând de la instalaţia de sonorizare mobilă sunete de joasă frecvenţă, concomitent cu uruit de tancuri şi zgomotul unei explozii.

Am aflat despre mărturia senzaţională a lui Petre Roman, făcută "pentru export", care confirmă că teroriştii nu au existat, ei fiind o invenţie pentru a acoperi crimele de dinainte de 22 decembrie.

În fine, i-am identificat pe terorişti: armata, pentru a-şi salva pielea de acuzaţiile acelor crime, a încheiat un troc cu noua putere: în numele lui, a făcut alte o mie de victime. Noii lideri trebuiau să acopere cu sânge complotul de origine sovietică.

După arsenalul gazetăresc, apelăm la cel al cercetătorului. Vreme de trei zile, Alex Mihai Stoenescu, probabil cel mai avizat istoric în chestiunea "Decembrie '89", va răspunde la cele trei întrebări-cheie:

1. A fost lovitură de stat sau revoluţie? 2. Care a fost rolul Securităţii în răsturnarea lui Ceauşescu? 3. Ce carte a jucat Armata pentru a-l impune la putere pe Iliescu?

Un material incendiar în exclusivitate pentru "Evenimentul zilei"! Textul integral al lucrării "Câteva considerente asupra controversei despre lovitura militară din decembrie 1989!" îl puteţi citi pe www.evz.ro. Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei. (Adrian Pătruşcă)

Istoricul în opoziţie cu ziariştii şi politicienii Controversa porneşte de la două aspecte fundamentale ale modului în care trebuie să fie abordat un astfel de subiect: 1. domeniile abordării: politic, jurnalistic, juridic şi istoric. 2. baza teoretică şi cazuistică a unui eveniment de o asemenea amploare.

Ceea ce încerc să fac, atât prin opera mea dedicată evenimentelor din decembrie 1989, cât şi prin apariţiile televizate, este o abordare din unghiul de vedere al istoricului. Pe acest traseu, rezultatul cercetării istorice, întemeiate pe metodologia consacrată a acestei ştiinţe, nu se suprapune, ba chiar uneori se contrazice cu celelalte abordări. Privirea omului politic, a jurnalistului, cum sunt numeroşii comentatori de presă scrisă şi televiziune, a Justiţiei, care porneşte, opreşte şi reporneşte procese despre revoluţie şi mineriade, nu corespunde întotdeauna viziunii istoricului. Încercând să pun în ordine, să analizez şi să ofer sinteza istorică a evenimentelor din decembrie, eu am obligaţia să respect cerinţele minime ale ştiinţei istorice: euristica, critica izvoarelor, interviul istoric, interpretarea şi discursul istoric obiectiv. Dificultăţile de percepţie pe care le am din partea adversarilor ipotezei mele provin atât din neînţelegerea acestor criterii, cât şi din enunţul fragmentar pe care îl oferă emisiunea de televiziune. Altfel spus, dacă volumele IV, partea 1 şi 2 din Istoria loviturilor de stat în România nu sunt citite, pentru a se cunoaşte şi înţelege întreaga argumentaţie, este greu să-mi demonstrez obiectivitatea auctorială. Adaug aici erorile personale de cercetare sau apreciere inerente unei munci de peste un deceniu. "Schimbarea bruscă" - reminiscenţă sovietică În al doilea rând, dezbaterea acestui subiect mediatic încă activ porneşte de la anumite deficienţe teoretice, care sunt tratate din păcate cu mare superficialitate. De exemplu, în definiţiile date de dicţionare româneşti mai vechi sau actualizate, revoluţia este "o schimbare bruscă şi de obicei violentă a structurilor sociale, economice şi politice ale unui regim dat". Definiţia are o deficienţă majoră de conţinut, pentru că nici o schimbare socială sau economică nu poate fi bruscă. Ea cere timp, iar în ce priveşte chiar revoluţia română nici nu se poate discuta despre faptul că ea ar fi modificat structura socială a ţării sau mecanismele sale economice. În realitate, această formulă: "schimbare bruscă" este o reminiscenţă a definiţiei sovietice despre "Revoluţia din octombrie", tradusă şi introdusă în dicţionarele româneşti în 1954.

Cuvintele ruseşti отрывистый şi резкий, care înseamnă ascuţit, acut, radical au fost traduse prin brusc, pentru a evita un limbaj inaccceptabil din punctul de vedere al propagandai sovietice, care impunea folosirea cuvântului radical, ca adjectiv pentru forţele politice ale burghezie şi aripile lor "extremiste". Revoluţia este o schimbare radicală, dar nu bruscă. Potrivit normelor domeniului Istoriei, prima revoluţie europeană a fost cea urbană, petrecută între anii 1000 şi 1340, adică pe durata a trei secole şi jumătate (Vezi R.I.Moore, Prima revoluţie europeană, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 49. - n.a.). Jules Michelet considera că Revoluţia Franceză s-a produs atunci când toţi membri societăţii au participat la exercitarea drepturilor politice în imperiu. Acest proces a durat 10 ani (1789-1799). Revoluţia Americană emite Declaraţia de Independenţă, dar exclude de la drepturi femeile, persoanele de culoare şi indienii, fapt care a fost corectat în ultimă instanţă abia în 1964. Revoluţii şi lovituri de stat

Poate exista într-adevăr o schimbare bruscă a regimului politic, o răsturnare, dar acest aspect aduce definiţia în proximitatea cea mai intimă a loviturii de stat. În dicţionarul românesc, definiţia loviturii de stat este de-a dreptul precară: "act de violare a constituţiei stabilite prin care un grup de persoane preia cu forţa puterea într-un stat".

Definiţia suferă în al doilea rând şi de superficialitate, pentru că există o clasificare istorică a loviturilor de stat - Curzio Malaparte insistă pe lovitura de stat parlamentară, de exemplu -, şi nu se găseşte, prin opera de definire şi generalizare, aspectul comun al tuturor loviturilor de stat: provenienţa ei din interiorul sistemului de putere, al instituţiilor acelui stat. Un "grup de persoane" care să preia puterea într-un stat nu vine din neant. O acţiune de violare a Constituţiei şi de răsturnare a regimului existent poate fi făcută de o revoltă populară (Iran 1979), de o răscoală (Mexic 1821), de o intervenţie străină limitată (Cazul Panama, Noriega) sau de o invazie (Olanda 1940). Acţiunea de răsturnare a regimului politic printr-o revoltă populară provine din naţiune, nu din stat, este o reacţie a ceea ce numin convenţional "societate civilă". Lovitura de stat poate fi o subcategorie istorică a categoriei istorice revoluţie, atunci când ea se petrece în interiorul acesteia. Altfel, există şi lovituri de stat de sine stătătoare, fără să fi condus la o revoluţie (RDG, Bulgaria 1989).

Loviturile militare din America de Sud au fost denumite puci, ca un fel de sinonim, pentru faptul că acestea se petreceau în primul rând în interiorul Armatei, între forţe militare şi uneori chiar între cazărmi. Tot din această particularitate s-a răspândit şi noţiunea de juntă militară. Nu este cazul României.

Decembrie 1989: o radiografie a revoluţiei

"Momentelecheie ale schimbării de regim s-au desfăşurat fără participarea massei." ALEX MIHAI STOENESCU, istoric

Nu este vorba de reguli stricte sau de scheme rigide, ci de identificarea precisă a unor fapte şi încadrarea lor în acea cazuistică din care s-au născut istoriografia, teoria istoriei şi filozofia istoriei. Dimpotrivă, în discursul politic şi în demersul jurnalistic din România se schematizează neprofesionist diferitele secvenţe ale revoluţiei române: "Revoluţie sau lovitură de stat", "Revoluţia de la Timişoara", "loviluţie", "revoluţie kgb", "emanaţie", "terorişti-securişti" etc. Astfel, ca istoric am identificat procesul revoluţionar compus din următoarele secvenţe: tentativă de revoltă (Iaşi), diversiune (Timişoara, 16-17 decembrie), represiune (17 decembrie), revoltă populară (Timişoara, 20 decembrie), diversiune (Bucureşti, 21 decembrie), represiune (noaptea de 21 spre 22 decembrie), revoltă populară (dimineaţa de 22 decembrie), lovitură militară (începând cu ora 10.07), diversiune (fenomenul terorist), asasinatul politic (execuţia şefului statului, 25 decembrie), instalarea puterii provizorii (27 decembrie), lovitură de stat (23 ianuarie 1990, transformarea CFSN în partid politic conducător), alegerile libere (obţinerea legitimităţii juridice, 20 mai 1990). Cu amendamentul că identificarea acţiunii din 23 ianuarie 1990 drept o lovitură de stat nu a fost încă aprofundată, toate celelalte secvenţe au fost explicate pe larg în volumele IV, p.I-II.

Încadrarea istorică: Revoluţie!

În ce priveşte încadrarea evenimentelor petrecute în România între 14 decembrie 1989 şi 20 mai 1990, le-am apreciat ca proces revoluţionar, mai scurt, dar şi mai aproximativ: revoluţie, pentru că procesul revoluţionar la care ne referim îndeplineşte câteva criterii incontestabile:

1. A răsturnat regimul politic şi pe conducătorul acestuia; 2. A enunţat dorinţa de a trece la un alt regim politic - democraţia modernă de tip occidental - printr-un program politic, parţial respectat; 3. A modificat, chiar şi numai în plan teoretic, ierarhia socială prin anularea poziţiei de conducere atribuită muncitorimii şi a permis apariţia unei noi categorii sociale - omul de afaceri (primul brevet, ALFA - Dinu Patriciu, aprilie 1990); 4. A emis decrete-legi pentru liberalizarea activităţii economice.

După cum se observă, a fost vorba de premise ale schimbărilor concrete şi complexe pe care le cere definiţia revoluţiei, toate schimbările propriu-zise petrecându-se în mai mulţi ani care au urmat perioadei deschise de alegerile din 20 mai 1990. Puterea provizorie este autoarea unei direcţii generale, dar clare, a procesului revoluţionar. Ezitările de parcurs sunt doar aspecte pragmatice ale procesului. La această proiecţie edificatoare a contribuit şi Opoziţia politică din România, printr-o anumită influenţă care a generat anumite efecte concrete. La fel de incontestabil nu se poate afirma că România a trecut la democraţie şi economie de piaţă în acea perioadă. În acelaşi context apreciativ, tranziţia este un termen care, din punct de vedere politic, juridic şi financiar-economic, se poate atribui perioadei de după 8 decembrie 1991 (Constituţia, care la acea dată era doar un enunţ oficial) şi guvernelor Văcăroiu şi Ciorbea. Din aceste motive am identificat perioada 27 decembrie 1989-8 decembrie 1991 drept "regimul Iliescu", pentru că ceea ce îl defineşte sintetic cel mai bine este conducerea statului, cu bune şi cu rele, de către Ion Iliescu. Ideea mi-a fost sugerată de consilierul presidenţial Iosif Boda, cel care a afirmat că "această perioadă poartă amprenta definitorie a lui Ion Iliescu".

Toate afirmaţiile adversarilor mei, că "revoluţia a fost făcută de KGB", că a fost numai lovitură de stat, că sunt adeptul "teoriei conspiraţiei", că reprezint "poziţia Securităţii" nu-mi aparţin, nu corespund textelor sau afirmaţiilor mele. Ele reprezintă diversiuni menite să slăbească imaginea mea şi să atenueze impactul adevărurilor istorice expuse de mine profesionist în volumele despre revoluţie.

22 decembrie '89 - 20 mai '90: dreptul forţei

În ce priveşte lovitura de stat militară, consider că se pot identifica destule elemente cauzale şi consecinţe care să justifice o încadrare istorică potrivit regulilor acestei ştiinţe. Confuzia asupra acestui termen provine şi ea din mai multe erori de apreciere şi din incultură politică.

În primul rând este şocul generat de semnificaţia publică a noţiunii, sub forma vulgară în care a circulat prin naţiune şi presă: un grup de conspiratori sprijiniţi de KGB l-a răsturnat pe Ceauşescu, l-a asasinat şi a preluat puterea, furând revoluţia. Expresia scurtă, necomplicată şi pe măsura lipsei de cultură politică pentru aceste elemente ale mitului este lovitura de stat, care implică o conspiraţie, violenţă, asasinat şi folosirea forţei pentru menţinerea la putere (mineriade). A explica românilor în termeni profesionali ce este un proces revoluţionar, şi mai ales a-i stimula la discernământ valoric, despărţind singuri adevărul istoric de mitologie este un demers complicat şi riscant. Eu trăiesc această dramă, că nu am la dispoziţie un mijloc de a-i educa pe români în scopul înţelegerii procesului istoric pe care l-au trăit, astfel încât să fie măcar preveniţi asupra riscurilor de manipulare, a pericolelor de a perpetua mitologii în detrimentul adevărului istoric, oricât de crud, de a se lăsa fascinaţi de agresiunea mediatică. Adică îmi doresc o naţiune română mai puţin vulnerabilă. În al doilea plan, aş fi vrut ca naţiunea română să fi avut reflexul firesc al revoltei faţă de abuzurile regimului Ceauşescu şi să nu fie nevoie de instigări calificate provenite din afara ţării pentru a se hotărî să protesteze/acţioneze. Din punct de vedere juridic, România a intrat la 22 decembrie 1989 în starea de legitimitate populară (istoricii o numesc legitimitate revoluţionară) şi a reintrat în legitimitate juridică la 20 mai 1990. În tot acest interval, tentativele Opoziţiei de a răsturna puterea s-au sprijinit fundamental pe dreptul forţei, activ în interiorul legitimităţii populare. Acelaşi lucru este însă valabil şi pentru puterea provizorie. Acesta este motivul pentru care nici un tribunal din lume nu poate judeca procese istorice, cum este şi revoluţia română, şi este absolută nevoie ca procesului revoluţionar să i se identifice limitele temporale. Aşa am ales data de 20 mai 1990 drept final al procesului revoluţionar. Mineriada din 1990 este un eveniment petrecut în exteriorul legitimităţii revoluţionare şi sub efectul legitimităţii juridice, motiv pentru care poate fi judecată şi se pot da sentinţe, cum am spus: "care îi pot duce pe unii la puşcărie". De asemenea, în aşa-numitul "Dosar al revoluţiei" nu trebuie investigate doar faptele producătoare de moarte în decembrie 1989 (cine a tras în cine?), ci şi alte infracţiuni, între care cea mai importantă este prevăzută de Art.155 Cod Penal, sub orice regim politic!

În absenţa acestor cunoştinţe, opinia publică este tentată de fixarea unor noţiuni simple, de reducerea evenimentului istoric la un termen facil, de ceea ce Nietzsche numea "lenea popoarelor", şi îi este mai uşor să accepte ideea loviturii de stat, ceva mai aproape de violenţa trăită, decât a unei revoluţii, care de fapt este un proces complex etc.

Revoluţia română nu există în dicţionare În al doilea rând, a intervenit lupta pentru putere, desfăşurată în interiorul procesului revoluţionar, şi lupta politică dezvoltată după 20 mai 1990. În această luptă, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mircea Dinescu, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Mazilu ş.a. au pierdut bătălia de imagine, atât intern, cât şi extern. Toate marile enciclopedii şi dicţionare refuză termenul de revoluţie, iar pe Iliescu îl prezintă invariabil ca fost demnitar comunist. Chiar şi enciclopediile care s-au tradus pe la noi sunt elocvente: Marea Enciclopedie de Istorie Universală a Italiei: "1989. Revoltă militară şi populară împotriva dictaturii lui Ceauşescu şi a familiei sale; dictatorul şi soţia sa sunt executaţi. Vine la putere I. Iliescu, fost reprezentant al regimului comunist, după ce se autoimpune la conducerea Frontului Salvării Naţionale" (Enciclopedie de Istorie Universală, Ed. De Agostini şi All, Bucureşti, 2003, p. 1112 - n.a.) Nomenclatura se vopseşte şi rămâne ca nouă O istorie a lumii moderne (1920-2000) a lui Paul Johnson face afirmaţia că "schimbarea din România, ca şi cea din Bulgaria, s-au dovedit a fi mai mult de persoane decât de regim; în ambele ţări vechea nomenclatură comunistă şi-a păstrat puterea politică şi militară, şi-a schimbat titulatura şi numele partidelor, a recâştigat controlul asupra posturilor de radio şi televiziune şi a ziarelor, şi a înscenat «alegeri», în cursul lui 1990, care au menţinut-o la putere" (Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Ed. Humanitas, Bucureşti, 205, p. 736 - n.a.).

Potrivit Tratatului de politologie al Universităţii din Paris, întocmit de somităţi ale politologiei franceze şi ruse - Dominique Colas, Anne Gazier, Georges Mink, Jean-Christophe Romer, Anatoli Vichnevski, Gérard Wild -, ceea ce învaţă studenţii din întreaga lume despre evenimentele din România nu mai lasă loc de comentarii: "...regimul Ceauşescu a fost răsturnat printr-o lovitură de stat condusă de comunişti, care n-au părăsit puterea decât în 1996, pentru a reveni în 2000 cu preşedintele Iliescu" (Dominique Colas (coordonator), L'Europe post-communiste, Ed. Presses Universtaires de France, Paris, 2002 - n.a.)

Ceea ce scrie Dicţionarul Oxford de Istorie Universală Contemporană este concludent: "Iliescu a stabilizat noul regim, confirmat în urma alegerilor din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare de voturi, ceea ce a minimalizat ruptura cu regimul Ceauşescu. Aparatul birocratic şi administraţia au rămas în mare măsură neschimbate şi a continuat discriminarea împotriva minorităţilor naţionale. Fosta poliţie secretă a continuat să funcţioneze în calitate de securitate a statului. În 1990 preşedintele Iliescu a chemat de trei ori minerii la Bucureşti pentru a pune capăt cu brutalitate demonstraţiilor studenţeşti şi ale opoziţiei" (Oxford. Dicţionar de Istorie Universală Contemporană de la 1900 până azi, Vol. II, Ed. Oxford University Press/All, Oxford, Bucureşti, 2005, p. 328 - n.a.)

Cu astfel de definiţii este greu ca vreun englez sau bolivian sau de prin alte părţi să creadă că în România a avut loc o revoluţie.

Massele au avut o singură idee: "Fără comunişti!" Nu s-a materializat

În al treilea rând, este foarte dificil să minimalizezi rolul Securităţii şi al Armatei în răsturnarea efectivă a lui Nicolae Ceauşeascu de la putere şi să găseşti formule de a izola aceste acţiuni ale componentei militare de aşa-numitul filon central al revoluţiei: massele! Nu pot fi izolate şi nici minimalizate, şi voi demonstra de ce. Primul argument, că factorul decisiv al revoluţiei a fost mişcarea masselor este nu numai vetust istoric, prin sorgintea sa marxist-leninistă, ci şi fals prin faptul că momentele cheie ale schimbării de regim s-au desfăşurat fără participarea massei: oprirea represiunii de către gen. Stănculescu, îndepărtarea lui Ceauşescu de la putere, recunoaşterea succesiunii lui Ion Iliescu, publicarea Decretului-lege CFSN, executarea şefului statului, preluarea puterii de către noul partid FSN. În momentul în care formulezi mitul "revoluţiei populare", al revoluţiei "înfăptuite de popor", al revoluţiei "care aparţine poporului" te poţi aştepta să fi acuzat să "ai furat revoluţia poporului". Popular spus, din moment ce a avut-o şi n-o mai are, înseamnă că i-ai furat-o. Atribuind revoluţia mişcării masselor - pentru că, de fapt, la asta se reduc formulele legendare de mai sus -, şi poziţionându-te ca "emanaţie" îţi asumi riscul enorm de a nu fi recunoscut ca revoluţionar, ci ca autor al unei lovituri de stat. Massele au emanat o singură idee: fără comunişti (orele 17.30-18.30), care nu s-a materializat. Massele ajunse la Televiziune n-au fost în stare să formuleze un program politic, necesar oricărei revoluţii, şi a fost nevoie de un nucleu de politicieni pentru ca revoluţia să aibă un program. În inerţia mentalităţii anilor '90, formule populiste de genul "revoluţia a fost făcută de popor" mai puteau prinde la o majoritate electorală; astăzi trebuie renunţat la ele (Atrag încă o dată atenţia că populismul înseamnă exagerarea calităţilor unui popor, nu promisiunile exagerate şi neonorate, care aparţin definiţiei demagogiei.) Presei şi Opoziţiei i-a fost foarte uşor să speculeze negativ această legătură simplă: "revoluţia a fost făcută de masse" - "poporul suntem noi", şi, cum puterea provizorie a făcut eroarea de a oficializa reducţia că massele au făcut revoluţia, grupul Iliescu a furat-o, operându-se astfel prima mare falie între revoluţie şi conducătorii ei politici. Nu, revoluţia a făcut-o şi Ion Iliescu, autor al programului revoluţiei, şi Gelu Voican Voiculescu, şi gen. Stănculescu, autorul îndepărtării efective a lui Ceauşescu de la putere şi apoi a executării lui, şi Dincă şi Dan Iosif şi alţii ca ei. Astfel spus, reducând revoluţia la mişcarea massei, massa a eliminat alte componente ale procesului revoluţionar. NU RATAŢI MÂINE!

Implicarea Securităţii în răsturnarea lui Ceauşescu Opţiunea pentru lovitura militară a crescut pe măsură ce Nicolae Ceauşescu se agăţa de putere şi insista pe implicarea şi mai mare a ministerelor de forţă în represiune. Această împingere spre crimă îi îndepărta cu fiecare oră pe liderii avizaţi ai Securităţii şi Armatei de soluţia supravieţuirii "curate".

Temeiul acestei atitudini se află mai degrabă în modificările petrecute în lagărul comunist, pe plan extern, care nu puteau ocoli regimul Ceauşescu pentru că între timp sistemul bipolar de putere căzuse, iar Marile Puteri se înţeleseseră asupra schimbării. (Fragment din episodul următor)

ROLURI. Securitatea i-a lăsat din braţe, Armata i-a împuşcat Citiţi şi:

• Iaşi şi Timişoara: "Revoluţia" a început acolo unde Iliescu a fost secretar de partid
• Cum a luat-o Iliescu ostatică pe Doina Cornea
• Armata l-a dat jos pe Ceauşescu folosind o maşină cu infrasunete | VIDEO
• Mărturia care aruncă revoluţia în aer. Petre Roman: "Teroriştii au fost o diversiune!"
• Ziua în care Iliescu s-a albit: "Cum? Există supravieţuitori?"