După odioasele furturi, cu sacii, ale useriștilor, pe care le-am văzut la alegerile locale, furturi validate de justiție, eram convins că pentru mine, deși n-am lipsit la nici un vot după 1989, capitolul ”alegeri” s-a încheiat.
Ce rost mai are să-ți exprimi votul în atari condiții? Apoi, m-am gândit la este mai productiv să faci așa cum ne povățuiesc filosofii. Adică să încerci, cît mai poți, (a se citi: cît ți se mai dă voie, sub asaltul neomarxismului globalist!), să te ocupi cu imediata ta apropiere. Să fii împăcat cînd ajungi în camera ta, să fii un părinte bun, să fii un prieten onest și să fii un model pentru ceilalți, să-i ajuți.
Oricum nu vei putea schimba nimic, deci fii de folos celor care au nevoie de tine. Cu alte cuvinte, să încerci să schimbi în mai bine Lumea la care ai tu sacces. Despre Simone Weil, von Schonburg, ne spune că putea, că era capabilă să simtă în propriul ei trup durerea celorlalți. În copilărie, aceasta a refuzat să mănânce zahăr, din solidaritate cu soldații din Primul Război Mondial.
La 20 de ani și-a părăsit postul de profesoară pentru a se angaja ca simplă muncitoare la uzinele Renault, doar ca să cunoască prin propria experiență, consecințele muncii grele ale unui muncitor în idustrie. Mai tîrziu, deși grav bolnavă, s-a alăturat cauzei catalanilor, în Războiul Civil din Spania. O viață trăită în umbra unui crez - datoria de a suferi. A murit la 34 de ani, pentru că a renunțat să se hrănească, iar ca urmare, organismul ei a cedat, provocându-i insuficiență cardiacă. Dar, câți dintre noi pot să fie Simone Weil?
Von Schonburg ne sfătuiește, pe cei cu fire empatică, să nu cădem în capcana ”empatiei globale” și să să fim, oarecum, selectivi; să ne ocupăm de persoane individuale, de cei aflați lîngă noi. Personal, cred că sub masca ”empatiei globale”, se ascunde monstrul ideatic preluat de la Marx și cultivat, la noi, cu osârdie de neomarxiștii autohtoni.
Sunt absolut convins că liberalismul românesc, atâta cît a rămas el, (infectat fiind deja, de banditismul grobian PDL), va primi, prin alăturarea cu USR, lovitura de grație, care îi va și scoate din istoria politică. Faptul că un teolog, profesor universitar și un jurnalist prestigios cum e Florian Bichir se va regăsi în parlamentul româniei, e îmbucurător, din partea oricărui partid ar veni.
PSD, însă, chiar dacă a inclus pe listele pentru Parlament cîțiva intelectuali de prestigiu, precum profesorii Rafila, Streinu-Cercel și Achimaș Cadariu, medici celebri, au scos din joc pe cei mai mulți dintre parlamentarii care, vezi-Doamne, au atentat la ceea ce ”deep state”-ul monstruos, imaginat de Băsescu-Coldea-Kovesi numeau ”statul de drept”. În ceeace privește încălcarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, modul de funcționare al justiției române, distruderea de destine umane și a economiei autohtone, PSD a amuțit.
Ce-i rămâne atunci omului aflat în fața unui vot? Mai întîi, trebuie să constate imensa racilă a democrației originale din Romînia: aceea că prin vot, țara intră pe mâna unor indivizi, - dacă nu cu un trecut și prezent dubios, atunci, cu siguranță neprofesioniști, adunați în haite flămânde, care au ca unic scop, prin conducătorii lor: anularea, printr-o majoritate dezechilibrantă, a unei viitoare alternanțe la guvernare. Pericolul va fi că populația, deși nemulțumită, va constata că posibilitatea înlocuirii unor guvernanți cu alții, nu va mai exista decât formal.
Până în momentul când ”statul subteran” și-a creeat partid, alegând să îl așeze pe direcția neomarxist-globalistă, cu scopul de a distruge chiar fundamentele existenței poporului român, tradițiile, istoria și religia, nu existau decît două componente. Unul malefic, care s-a tradus prin sufocarea partidelor prin antiselecție, și unul benefic, alternanța la putere. În acest moment politic, România nu mai seamănă cu o țară structurată politic. Noi nu mai avem nici o stîngă, nici o dreaptă adevărată, care să aibă ceva de oferit alegătorului.
La presiunile unei Europe din ce în ce mai globaliste, electoratul nostru va cădea ușor în mrejele ”junilor corupți” - cum bine îi numea Eminescu. Dar mai contează Eminescu pentru cei de teapa lui Dan Barna? Vom continua să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic? După tot ce a ieșit la iveală cu ajutorul unor jurnaliști curajoși? De acord. Ne e frică de Covid. Ne e greu. Dar avem dreptul de a lăsa toată nenorocirea pricinuită acestei țări de infamele ”protocoale”, denunțate de însuși directorul SRI, Eduard Hellwig și de Curtea Constituțională?
Personajul lui Paul Claudel, din ”Le Soulier de satin ou le pire n”est pas toujours sur” Don Pelage, guvernatorul-judecător, torționar spune așa:” Le meilleur ami du coupable ce n”est aucun de vos consolateur, ni ses complices, ni le confesseur lui-meme. C”est le juge seul qui a le pouvoir de lui apporter quittance et liberation.” Nu pot să cer nimănui să citească o piesă de teatru care pe scenă durează 11 ore, cum nu sunt eu acela care să ceară pedepse. Îi detest perofund pe cei care cer cătușe pentru orice; nu pedeapsa contează, nu asprimea sau ușurința ei. Cei care au apucat, înainte de Facebook și Instagram să-l citească pe Dostoievski știu de ce spun asta. Realmente așa cred. Anume, că cel mai important lucru este judecata. Vinovatul ispășește toată vina pe care o are atunci, în momentul rostirii sentinței.
Pentru mine, că cei care au pactizat cu Diavolul Statului Subteran vor înfunda pușcăria sau vor fi excluși dintre magistrații curați care reprezintă justiția e același lucru. Cred că începând cu momentul în care există o sentință cu privire la cei care au încălcat flagrant drepturile omului, principiile dreptului, distrugînd destine, vieți și chiar capitalul românesc, aceștia devin liberi. Iar noi, ca popor (nu ca populație!), vom putea merge înainte, fără să ne rușinăm. Poate, acum, când agendele telefoanelor noastre încep să semene cu mici cimitire, ar fi nimerit să-l recitim pe Cioran: ”… tiraniei poți sa-i dai de gust, căci omul preferă adesea să dospească în frica lui decât să înfrunte spaima de a fi el însuși. Când fenomenul se generalizează, cezarii îți fac apariția; cum am putea să le facem vreo vină, când ei răspind cerințelor nimicniciei, chemărilor, lașității noastre?”