Militantul anticomunist Dumitru Iuga, arestat și condamnat de sistemul de represiune comunist pentru fondarea Mișcării pentru libertate și dreptate socială din România, a stat închis la Aiud cu Iulius Filip. După eliberarea curajosului Părinte Gheorghe Calciu, în 1984, la presiunile internaționale și cererea directă a președintelui SUA Ronald Reagan, Dumitru Iuga și Iulius Filip au rămas cazurile cele mai importante de opozanți reali ai regimului comunist, tratate cu cea mai mare atenție de Partid, Securitate și organele de represiune, din care făcea parte și Procuratura comunistă, inclusiv prin informatori infiltrați chiar în celulele lor, după cum s-a demonstrat după 1989, când cei doi și-au obținut Dosarele de la CNSAS.

Alături de ei, pentru o scurtă perioadă, s-a aflat și Radu Filipescu, nepotul primului-ministru al RPR, Petru Groza, și fiul doctorului Zorel Filipescu, celebru în vreme, surprins de arestarea fiului său pe când se afla la vila de protocol a membrilor CC al PCR de la Snagov.

Dumitru Iuga afirmă că Radu Filipescu, eliberat înainte de termen, a dat cu subsemnatul la celălalt Lazăr de la Aiud, Gheorghe Lazăr, moment din care „a fost preluat sub control de Securitate încă din detenţie”. Aceeași logică urmează azi chiar și Cristian Tudor Popescu, care a afirmat tranșant: „Nu puteai fi eliberat înainte de termen decât într-o singură situaţie: dacă făceai pactul cu Securitatea. Atunci, Securitatea dădea ordin, şi nu mai contau nici abaterile disciplinare, nici că nu ţi-ai făcut fracţia de pedeapsă. Erai eliberat”. Lui Iulius Filip, Augustin Lazăr, actualul Procuror general, i-a refuzat de două ori eliberarea din închisoare, prelungindu-i calvarul și tortura pentru încă doi ani.

Conform mecanismelor sistemului comunist acest fapt s-a desfășurat sub directa coordonare a organelor de Securitate, având în vedere importanța extraordinară a cazului muncitorului care reușise să ia legătura cu Solidaritatea poloneză. Este de consemnat că în momentul în care Augustin Lazăr i-a refuzat a doua eliberare, deși Iulius Filip întrunea fracția necesară, potrivit chiar legii comuniste, Nicolae Ceaușescu tocmai făcuse o vizită la Moscova, unde îl invitase pe Mihail Gorbaciov în România. Ultimul lucru pe care și-l dorea Securitatea era un Iulius Filip în libertate pregătindu-se pentru vizita celui care era considerat artizanul perestroicii. Dacă unii au fost eliberați, Filip și Iuga au fost ținuți pentru „reeducare” până la expirarea pedepsei, în 1987, respectiv 1989. Astăzi, Radu Filipescu, membru fondator și fost președinte al GDS, îl apără pe cel care i-a ținut închiși în temnița de la Aiud pe cei doi autentici militanți anticomuniști. Trageți singuri concluziile.

Regretatul opozant anticomunist Dumitru Iuga, liderul Sindicatului Liber din TVR, a fost coleg în temnița austrobolșevică de la Aiud cu Iulius Filip. Trecut cu discreție la Domnul în urmă cu șase ani, el a lăsat câteva mărturii despre iadul socialist patronat și de procurorii comuniști ai vremii. „Te consideri martir! Ţi-a cerut cineva asta? Ţi-a cerut societatea? Nu. (…) Dumneata eşti ca un microb care a venit pe corpul socialismului, care te-a anihilat şi te termină!”, îi spunea lui Dumitru Iuga col. Vasile Deleanu, din cadrul SMB, în 1989, în ziua eliberării sale din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, după șase ani de detenție cruntă. Cu un curaj extraordinar, el a așternut pe hârtie o parte din aceste suferințe chiar în temniță, obligând astfel „organele” să le insereze în Dosarul său, pe care l-a regăsit apoi în Arhiva CNSAS. Vreme de două săptămâni a solicitat în fiecare dimineață creion și hârtie influențându-și și informatorul din celulă în ideea că vrea să-și recunoască „vina”. Și Notele acestuia informative le-a aflat în paginile Dosarului de la CNSAS.

„GDS-ul s-a construit având la bază oameni controlaţi de fosta Securitate”

Documentul de mai jos este scris așadar în celulă și reprodus din DUI-ul lui Dumitru Iuga. Textul integral și l-a dorit să-l publice într-un volum pe care, însă, nimeni nu a vrut să-l publice, deși „tarabele librăriilor sunt inundate cu tot soiul de memorii, amintiri, cercetări, opinii ale unor aşa zişi dizidenţi şi rezistenţi care au apărut în România zilelor noastre ca ciupercile după ploaie”, după cum spunea Iuga, cu referire directă la Grupul pentru Dialog Social, condus atunci de Radu Filipescu, și el „rezident” la Aiud, dar doar pentru o scurtă perioadă. „GDS-ul s-a construit având la bază oameni controlaţi de fosta Securitate. Radu Filipescu, preşedinte al consiliului de administraţie al acestui „ong” a fost preluat sub control de securitate încă din detenţie. Sub preşedinţia sa s-au lipit acolo ca muştele la miere tot felul de personaje, unele intelectuali de excepţie dar cu morala la pământ sau în necunoştinţă de cauză”, scria Dumitru Iuga. Tehnician TVR la momentul arestării, el a fost condamnat de procororii și judecătorii comuniști pentru „constituirea unei grupări subversive auto-intitulate Mișcarea pentru libertate și dreptate socială din România, care avea ca scop schimbarea orânduirii socialiste din țara noastră”.

Filip Iulius a fost eliberat în aprilie 1987 în timp ce Iuga a mai stat încă doi ani, fiind eliberat la începutul lui 1989 și apoi rearestat pe 12 decembrie 1989. A executat șase ani de închisoare „în regim celular de minimă suprafaţă (niciodată suprafaţa degajată din interiorul celulelor nu a depăşit 2 – 3 m.p.)” timp în care i s-a refuzat “priveliştea unei fărâme de cer liber”. Mai mult chiar, o perioadă de timp de 4 luni de zile i-a fost răpită complet lumina zilei ajungînd în situaţia de a pierde chiar controlul timpului (celula 317 – secţia VI – a Aiud). Iată câteva extrase din mărturia sa:

„Aici e ţara voastră, coboară cetăţene!”

Pe data de 9 iunie 1984 mă îmbarcam pe cursa care a doua zi, la exact 9 luni de la arestare avea să mă debarce într-o gară din Ardeal. La coborâre, un bătrân adjutant deschide uşa cuşetei în care călătorisem singur şi mă invită ceremonios:„Aici e ţara voastră, coboară cetăţene!”. I-am mulţumit în gând pentru modul respectuos în care mi se adresase şi în timp ce urcam în duba Penitenciarului Aiud mă întrebam tot în gând „Oare ce o fi vrut să spună cu … „ţara voastră”…., adică a cui? Adică eu nu mai am ţară?”

În câteva zile am ajuns direct pe Secţia 1, unde erau „cazaţi” deţinuţii, să le spun totuşi C.S.S. pentru că erau adunaţi acolo la un loc, tot soiul de exemplare, multe dintre ele numai deţinuţi politici n-ar putea fi numiţi.

Pe secţie, cum spuneam noi locului (ţarcului) de detenţie, oameni erau împărţiţi în două categorii distincte – cei care executau detenţia pe celulă şi cei care erau scoşi la muncă.

Am cerut şefului de secţie să mă ajute să fiu scos şi eu la muncă (în naivitatea mea dezarmantă cerusem acest lucru şi la Bucureşti PE SPECIALĂ), socotind că, datorită profesiei mele, aş avea prioritate în faţa celorlalţi.

 Am aşteptat răbdător o lună, zece… douăzeci. Nimic deosebit în acest interval de timp care să rupă monotonia detenţiei pe celulă. Câteva crize de ulcer în urma cărora am obţinut (în sfârşit!) şi eu un regim dietetic pentru că, sincer să fiu, începusem să mă usuc pe picioare ca o rufă care intră la apă.

Ce vrei mă, să-ți dăm glonțul?

În sfârşit, pe 8 august 1985 sunt scos la comandantul de penitenciar fără s-o cer, îmi ziceam eu în sinea mea poate vor începe şi pentru mine zile mai bune. Tocmai scrisesem acasă să-mi trimită şi mie mâncare după 1 septembrie şi bani pentru dantură (îmi cădeau dinţii parcă erau boabe de fasole şi gingiile sângerau permanent). Poate, ştiu eu…, puţină milă… nu?

Ghinionul meu face ca domnul comandant să fie ocupat în acele momente, urmând să fiu reprogramat. Sâmbătă, 10 august 1985, în cursul dimineţii sunt poftit să-mi fac bagajul şi condus apoi spre biroul şefului de secţie, introdus în birou şi… rămân blocat de ceea ce văd – comandantul de penitenciar într-o poziţie centrală în faţa biroului, o persoană civilă în preajma sa (secretar posibil), ofiţerul însărcinat cu paza şi regimul în penitenciar, ofiţerul de securitate al penitenciarului şi ofiţerul de serviciu.

Scurt şi fără drept de replică vorbeşte comandantul – „Bine, mă Iuga, nu te mai laşi de prostii, tot de organizaţii te ţii, uite acte de indisciplină, două rapoarte. CE VREI MĂ, SĂ-ŢI DĂM GLONŢUL? Uite, şeful de secţie (singurul care lipsea din birou) te pedepseşte cu 12 luni de restrictivă – IA-L ŞI DU-L!”

Îmi era foame tot timpul, 24 de ore din 24

Şi dus am fost până la celula 327 de pe Secţia 6 Pedepse. Dezbrăcat, îmbrăcat cu zdrenţele de rigoare şi a doua zi începea cea mai dramatică criză de ulcer pe care am trăit-o vreodată. Fără nici un ajutor, fără nici măcar un cuvânt de încurajare, tăvălindu-mă pe betonul gol, vărsând şi maţele din mine… duminică, luni, marţi, miercuri… abia joi îmi adun ce brumă mai rămăsese din mine şi aşteptam masa ca pe o mană cerească. „Trece acceleratuuul!” Abia a doua zi aveam dreptul la hrană caldă.

Pe 1 septembrie, când termin cele 20 de zile de izolare, arătam ca o umbră – pielea întinsă peste o grămadă de oase. Primesc de la magazia secţiei hainele, traista cu strictul necesar şi 100 de ţigări. Pricep că voi sta singur în celulă 365 de zile!

Cerule, e posibil aşa ceva, cum poate un om să reziste în aceste condiţii fără s-o ia razna? Şi drama cea mai cumplită, mai sunt şi fumător de cel puţin 10 ţigări pe zi… Mă adun încă o dată, trec în revistă toate datele problemei şi… mă umflă râsul!

Dacă m-ar fi văzut cineva, ar fi zis că sunt gata, am capotat, când eu abia acum mă trezisem, pricepusem în sfârşit după doi ani de detenţie despre ce este vorba… mecanismul REDUCERII LA TĂCERE… funcţiona ireproşabil!

Mâncarea nu-mi ajungea. Când simţeam şi eu mai puternic gustul cartofilor, constatam că nu mai era nimic pe fundul castronului. Îmi era foame tot timpul, 24 de ore din 24. Găseam uneori la WC, când mă duceam să vărs conţinutul tinetei, câte un rest de mămăligă pus pe chiuvetă. Îl ascundeam sub zeghe şi, după ce curăţam cu precizie matematică nu mai mult de un milimetru din el, îl mâncam de parcă era cozonac. Castroanele mele nu trebuiau spălate niciodată pentru că le lustruiam eu pe margini cu limba, pe fund cu degetul.

M-aş fi învelit şi cu băncuţa dacă ar fi fost posibil

Frigul mă silea să mă mişc cât mai mult cu putinţă ca să nu ingheţ. De multe ori făceam pauză în timpul unui fel de mâncare pentru că degetele scăpau lingura din mână. Le băgam la subţioară până le dezmorţeam, apoi continuam să mănânc. Mă mişcam până mi se frângeau picioarele fie de la genunchi, fie de la gleznă de parcă eram un paralitic.

Abia noaptea, când puneam cearceaful şi pătura pe mine, simţeam că mă dezgheţ. M-aş fi învelit şi cu băncuţa dacă ar fi fost posibil… Dramatic a fost când a început să se stingă lumina în celule (economie de energie!). Nu mai vedeam nimic, mă mişcam ca un orbete cu mâinile întinse să nu dau cumva cu capul de pereţi.

 La 3 ianuarie 1986 am fost mutat în celula 317. Am scăpat de frig, nemaiavând nici un geam spre lumina zilei, dar pierdusem complet controlul timpului. Singurele repere – deşteptarea, apelul, masa de prînz, tineta, masa de seară, apelul şi stingerea.

În spatele zidului de la capul meu funcţiona permanent o presă… o aud uneori şi acum, după aproape doi ani de zile.

N-am bătut în vizetă niciodată, timp de 230 de zile, n-am cerut niciodată nimic – pricepusem că trebuie să TAC! Şi tăceam… poate astfel voi fi auzit! De la o vreme începusem să simt nevoia imperioasă de a vorbi cu cineva, dar cu cine? Şi atunci am apelat la un … GÂNDAC DE BUCĂTĂRIE!

Din resturi de aţe, colorate, smulse din diferite obiecte vestimentare, prosoape, împleteam semne de carte. Cu un ac făcut din băţ de chibrit coseam şi descoseam toată ziua …

Doar cîteva cuvinte despre lanţurile de la picioare pe care le-am purtat douăzeci şi una de zile … pe picioarele uscate, descărnate, care abia mă mai purtau prin celula 145 de pe secţia a 5-a specială unde am fost „cazat”. Am fost scos din fiare şi mutat în celula 146, unde am locuit mai bine de un an de zile. Nu vreau să vorbesc nimic despre oamenii pe care i-am întâlnit în cele două celule. Unii s-au purtat omeneşte, alţii mai puţin… fiecare după cum a crezut de cuviinţă sau după cum i-a dictat sufletul său.

Şi încă ar mai fi multe de spus…

Am executat peste patru ani de detenţie efectiv pe celulă, izolat şi supravegheat cu atenţie de oamenii penitenciarului. În acest interval de timp am fost supus permanent la o presiune continuă, fizică, psihică şi morală cu scopul evident de a fi redus la tăcere (reeducat). Mijloacele folosite nu au fost întotdeauna dintre cele mai loiale. Un exemplu la întâmplare în acest sens – cum a fost posibil să fiu trimis pe restrictivă unde trebuia să execut douăzeci de zile de izolare, consecutive, fără să fiu văzut şi consultat de medic? Mai ales că acesta ştia bine că sunt bolnav de ulcer, că am un fizic distrofic ş.a.m.d.

Tot în acest interval de timp, cu voia sau fără voia mea, am perceput cu simţurile mele (uneori pe propria-mi piele) fapte care mi-au zguduit profund integritatea mea şi care nu pot constitui un titlu de mândrie pentru un popor civilizat – din nou un exemplu în acest sens – am numărat nu mai puţin de 70 (şaptezeci) de lovituri aplicate unui deţinut pentru a-l determina să mărturisească o faptă (încălcare de regulament, desigur) pe care o comisese.

Muşchi atrofiaţi, articulaţii uscate, slăbit sub limita tolerabilului, boala de ulcer amplificată, pielea de pe trup zbârcită de parcă aş avea 70 de ani (alimentaţie proastă, unilaterală, lipsită de vitamine) sistemul nervos la limita rezistenţei sale – lipsit de minimul necesar de mijloace de informare menite să menţină viabil un spirit uman, presat fizic prin mijloace brutale, traumatizat psihic prin umilire şi desconsiderare, moral prin încarcerarea mea alături de indivizi… viciaţi până în măduva oaselor, lipsit de orice apărare (în afara echilibrului meu interior) în faţa agresivităţii primitive a acestora.

Şi încă ar mai fi multe de spus… Poate singurul element benefic al penitenciarului a fost fortificarea mea interioară, ascuţirea spiritului de observaţie şi a unor simţuri naturale. Şi tot la capitolul „pierderi”, distrugerea vederii şi a danturii. Şi cu aceasta am pus punct.”