Italia a fost o putere învingătoare în Primul Război Mondial, prin ruperea alianței cu Puterile Centrale și intrarea în Antantă. În perioada premergătoare războiului, Italia continua să se pretindă o mare putere, nutrind ambiții coloniale, dar italienii aveau serioase probleme economice.

Și în primii ani ai secolului XX, numărul italienilor care imigraseră în America era foarte mare. Acolo, așa cum s-a văzut, ei s-au confruntat cu mari greutăți, dar au reușit să se integreze pe piața muncii, mulți întemeinud-și familii. Totuși, ideile anarhiste își făcuseră loc în rândurile imigranților, în special a celor italieni. Popularitatea anarhismului, apropiat de stânga socialistă era dată de faptul că mulți anarhiști se aflaseră în avangarda luptei pentru independență a Italiei, îndreptate împotriva Austriei.

Totuși, societatea americană era una în continuă dezvoltare, întrecerea capitalistă făcând ca între exponenții categoriilor sociale să aibă loc ciocniri violente. Nicola Sacco și Bartolomeo Vanzetti au fost doi imigranți italieni în Statele Unite ale Americii.

Nicola Sacco se născuse la 22 aprilie 1891 la Torremaggiore și emigrase în 1908, la șaptesprezece ani. El a început să lucreze în Soughton Massaschusetts la o fabrică de pantofi și s-a căsătorit. S-a apropiat de mișcarea muncitorească de stânga, devenind militant activ împotriva războiului care se prefigura.

Bartolomeo Vanzetti se născuse la 11 iunie 1888, la Villafalletto, în familia unui fermier. Greutățile economice l-au făcut să îngroașe rândurile imigranților italieni din SUA, în 1908, când avea douăzeci de ani. S-a angajat la Plymouth, ca distribuitor de pește.

Cum au devenit prieteni

Sacco și Vanzetti s-au întâlnit în timpul unui protest din Plymouth, devenind prieteni. Sacco a fost reținut, la un protest din 1916 pentru că a protestat în semn de solidaritate cu o grevă muncitorească  din Minnesota.

În 1917, cei doi prieteni au fugit în Mexic, cu identități false, pentru a nu fi înrolați în armata SUA după ce acestea au intrat în Primul Război Mondial. Cei doi prieteni au revenit în SUA, după 1918. Se consideră că au fost discipolii anarhistului italian Luigi Galleani, promotor al publicației ”Cronaca Sovversiva”, care în 1918 a fost suprimată de către autoritățile americane, din cauza incitărilor anarhiste, inclusiv la asasinate , tulburări violente, atacuri cu bombă etc. Galleani a fost deportat în iunie 1919, iar adepții săi au fost puși sub observație.

Un alt anarhist italian Andrea Salsedo a fost arestat în aprilie 1920, iar la 3 mai 1920 a s-a raportat moartea sa ”accidentală” prin căderea în gol de la etajul al 14-lea al clădirii în care funcționa Departamentul de Justiție din orașul New York.  Sacco și Vanzetti au început să se implice în organizarea unui protest față de moartea lui Salsedo.

Jaful din Massachussetts

La 15 aprilie 1920, la o fabrică de pantofi din Massachussetts, s-a dat o spargere, fiind furate încasările, iar un casier și paznicul care îl însoțea au fost uciși. Martorii jafului au mărturisit că jefuitorii păreau a fi și a vorbi cu accent italian, ceea ce a dus ca anchetatorii să caute italieni, în special în rândurile celor cu vederi anarhiste. Sacco și Vanzetti au fost arestați ca ”agitatori periculoși” și anchetați.  Cum ei erau cunoscuți ca apropiați ai lui Luigi Galleani,  pe 5 mai 1920, au fost interogați în ancheta jafului.

Potrivit Poliției, puteau lua parte la jaf, deoarece făceau agitații contra ordinii publice și aveau nevoie de bani pentru a comite atacuri cu bombă. Presiunea publică, dorința de a limita activitățile anarhice au determinat autoritățile să se concentreze asupra celor doi suspecți care figurau în evidențele poliției ca susținători ai campaniei de atacuri cu bombă, inițiate de Galleani.

Anchetatorii au emis ipoteza că ei au dat jaful pentru a face rost de bani necesari pregătirii altor acțiuni anarhiste.  La primul proces, Sacco a putut dovedi că în ziua jafului muncise toată ziua, aducând cartela de pontaj, Vanzetti fiind găsit vinovat și primind 15 ani închisoare. Ca distribuitor de pește, Vanzetti nu avea cartelă de pontaj dar 16 italieni afirmaseră că au cumpărat pește de la el în acea zi. Totuși, alte mărturii care l-au indicat pe Vanzetti la locul jafului au contat mai mult.

Condamnare la moarte

Un al doilea proces s-a terminat la 14 iulie 1921 prin condamnarea celor doi la moarte, pentru crimă de gradul I. Sacco afirmase că în acea zi, se deplasase și la Consulatul italian din Boston pentru a obține anumite acte, dar funcționarul deși confirmase că înregistrase un Sacco în registre nu a putut să îl recunoască, afirmând că vedea sute de oameni zilnic.

Judecătorul, jurații au admis probe balistice incerte (acuzarea prin vocea a doi experți,  a susținut  că gloanțele de calibrul 32 găsite în  trupul paznicului ucis proveneau din arma lui Sacco). Sacco a fost de acord să le dea pistolul său anchetatorilor, însă doi dintre experți au susținut că gloanțele trase nu se potriveau cu acelea extrase de legiști din cadavrul paznicului.

Așadar părerile experților erau la egalitate, în privința potrivirii gloanțelor ucigașe cu acelea din arma lui Sacco. Vanzetti a fost acuzat că a furat arma paznicului, ucis, dar apărarea a găsit dovezi că paznicul nu avea la el arma, în momentul jafului, deoarece o dusese la reparat și atelierul nu a putut face dovada că ar fi înregistrat înapoierea armei către deținător.

Chiar văduva paznicului declarase că e posibil ca soțul ei să nu fi avut arma asupra lui în ziua fatidică. Acuzarea a spus că la locul jafului s-a găsit o căciulă cu urechi creditată ca aparținând lui Sacco, dar acesta a probat-o în boxa acuzaților, căciula fiind prea mică pentru capul său. Totuși acuzarea și-a impus punctul de vedere, în ciuda protestelor apărute în presă , inclusiv a caricaturilor apărute în timpul procesului.

Procesul Sacco-Vanzetti s-a desfășurat sub impactul opiniei internaționale care dorea achitarea celor doi. În același timp, autoritățile doreau să dea o lecție anarhiștilor și condamnarea celor doi dădea satisfacție americanilor de rând și proprietarilor de fabrici, funcționarilor comerciali care erau ținte predilecte ale atentatelor și jafurilor, unele fiind opera unor anarhiști violenți. Cei doi au fost acuzați de judecătorul Webster Thayer că fugiseră de război, deci avuseseră un comportament lipsit de onoare și civism, un motiv în plus să fie considerați vinovați de agitație și dezordine, fapte ce îi puteau conduce către crime.

Un imigrant portughez, Celestino Madeiros, deținut în Închisoarea Dedham l-a întâlnit pe deținutul Sacco și i-a mărturisit că a participat la acel jaf numindu-i pe membrii echipei care a dat lovitura. Printre ei erau  patru frați italieni Morelli, cunoscuți jefuitori. Sacco și Vanzetti nu au avut legătură cu jaful, dar autoritățile nu l-au luat în seamă pe Madeiros.

Sacco și Vanzetti au fost executați pe scaunul electric

Unul dintre frații Morelli, Joe, șeful bandei închis în 1925 a negat faptul că ar fi acționat în 1920, la acel jaf, dar în 1931, a mărturisit jaful pentru care fuseseră condamnați Sacco și Vanzetti. În 1973, alte dovezi au apărut în urma publicării memoriilor unuia din membrii Mafiei italiene din Statele Unite ale Americii. Potrivit acestor memorii, Frank Morelli, unul din frații lui Joe Morelli a mărturisit că a participat la acel jaf.

Sacco și Vanzetti au fost executați la 23 august 1927 pe scaunul electric, în Massachussetts. Deși nu au fost reabilitați niciodată, impresia generală că nu au avut un proces corect a rămas.

Numeroși intelectuali au protestat, iar la 23 august 1977, guvernatorul de Massachussetts Michael Dukakis a emis o declarație prin care a considerat că sistemul judiciar american nu a apărat corect drepturile lui Sacco și Vanzetti și că au existat prejudecăți față de străini și ostilitate față de ei, ceea ce a afectat imparțialitatea și corectitudinea  justiției americane. El nu a avut voie să îi grațieze postum, dar a intenționat să facă acest lucru.

În concluzie, ar fi putut fi posibilă o eroare judiciară în cazul Sacco-Vamzetti, pentru că datorită impresiei generale față de anarhiști, autoritățile nu au acordat atenția și imparțialitatea cuvenită judecării celor 2 imigranți italieni.