Adrian Georgescu: "„Goana după aur“. Adoarme cu capul pe masa pregătită pentru revelion, aşteptând-o pe ea"
„Goana după aur“. Adoarme cu capul pe masa pregătită pentru revelion, aşteptând-o pe ea. Se visează strălucitor, amuzant, distrându-şi invitatele. Înfige două furculiţe în pâinişoare şi le preface în dans. O mustăcioară şi doi ochi negri plutesc ireal pe deasupra tacâmurilor, ca nişte păsări desenând rotocoale prin aer. Să râzi, să plângi?
Se trezeşte. Lumânările au ars. Din pragul uşii, ascultă câteva secunde zarva petrecerii, apoi îşi ridică încet gulerul şi iese. Se apropie de fereastra luminată în spatele căreia oamenii se distrează. Vagabondul priveşte, iar umerii îi cad. Este imaginea Singurătăţii Absolute, zugrăvită din câteva tuşe de nemişcare.
Sau invers. „Monsieur Verdoux“ numără bancnotele cu o viteză incredibilă, prefigurând maşina care peste câteva decenii va executa această operaţiune. Este, în acelaşi timp, continuarea mişcării demonice pe care banda rulantă i-a imprimat-o muncitorului în „Timpuri noi“. Stingând luminile, criminalul în serie urcă scara spre dormitorul din care o voce feminină enervantă îl cheamă. Răspunde moale şi hipnotic - „Yessss, my dear“ -, ca un şarpe încolţindu-şi prada. În capul scării se opreşte şi, privind luna, recită câteva versuri, după care intră să ucidă. Şi te cutremuri de râs.
„Luminile oraşului“. Ieşit din închisoare, vagabondul cutreieră străzile. Este singura scenă din toate cele în care a întrupat acest personaj în care Chaplin nu are bastonul, simbolul demnităţii sale, acul cu care se apăra ca o albină. Nişte copii îl chinuiesc, apoi o vede în vitrină pe fata căreia el îi plătise operaţia pentru redarea vederii. El ştie, ea află, fata îi întinde o floare celui care i s-a oferit cu totul, iar imaginea se stinge peste ochii lui arzând ca doi tăciuni aprinşi. Cum să nu plângi?
Priviţi-l în „Luminile rampei“ cum imită o floare şi vă veţi da seama că, de fapt, a fost o floare. Nu există om care să privească silueta vagabondului şi să nu fie cotropit de un sentiment amestecat de bucurie şi tristeţe, ca atunci când deschizi un sertar căutând ceva şi dai peste fotografiile din copilărie. Patina legat la ochi pe buza unui hău, se strecura printre picioarele poliţiştilor, o tigaie primită în cap îl făcea să valseze divin pe marginea bordurii, stâlpii de iluminat se înclinau în faţa sa. A transformat globul pământesc într-o minge uriaşă cu care doar el ştia să jongleze, a inventat filmarea inversă, ca şi o limbă nouă, în care cuvinte inexistente încovoiau microfoanele, dar în cea mai mare parte a vieţii sale a spus totul fără ca măcar să rostească o vorbă.
Există, în „Piciul“, o secvenţă stranie de reverie. Chaplin se visează în Rai, unde curtează un înger, apoi cade, împuşcat de un poliţist. Peste ani, a scris un scenariu pentru fiica sa, Victoria, în care o fetiţă se naşte cu aripi de înger şi este ostracizată de lumea în care trăieşte. Trebuia să fie următorul lui film, dar Charlie a murit în somn în noaptea de Crăciun a anului 1977 şi aripile au rămas la el.
Comentaţi pe www.adriangeorgescu.ro Citiţi si: EXCLUSIV EVZ: Eugene Chaplin: “Tatăl meu depindea în întregime de mama”|VIDEO
Recomandările noastre
