O istorie de peste șaptezeci de ani, alcătuită din pene, strasuri și paiete, cea a localului Lido, s-a încheiat sâmbătă seară, când legendarul cabaret parizian a coborat pentru ultima oară cortina.
Restaurantul, care timp de decenii a fost unul dintre simbolurile nuits folles din Ville Lumière, cu legendarele sale spectacole de revistă, a fost preluat la sfârșitul anului trecut de grupul hotelier Accor, care, după ce l-a cumpărat de la Sodexo, a anunțat imediat un „proiect de reorganizare”, cu un plan de concediere a 85% din personal. În locul cabaretului va rămâne o sală de spectacole anonimă, scrie La Stampa.
Dispare astfel o altă emblemă a unui Paris îndepărtat. Cabaretul Lido a fost lansat de frații Joseph și Louis Clerico, sosiți din Piemont la sfârșitul anilor 1920, care l-au primit înapoi în 1946, dându-i o notă de italian style prin numele celebrei insule venețiene. Intenția a fost de a crea pe Champs Elysées un loc elegant care să funcţioneza după formula „dinner-show”, pentru a se diferenția de celelalte locuri frecventate de o clientelă ceva mai populară.
Astfel, conducerea o angajează pe „Miss Bluebell”, pe numele ei adevărat Margaret Kelly, o dansatoare irlandeză care își datorează numele de scenă culorii ochilor. Artista conducea o trupă de balerine care îi poartă numele, Bluebell girls. Toate cu o pregătire clasică, dar cu un fizic mult prea impunător pentru a dansa pe notele lui Ceaikovski sau ale lui Chopin. În decurs de câțiva ani, grație unui stil capabil să îmbine un ritm antrenant cu un look unic, realizat graţie costumelor special create pentru fiecare spectacol în parte, dobândesc o faimă internațională.
Succesul este imediat. De-a lungul anilor, la mesele localului Lido s-a perindat tot jet set-ul internațional: de la Elvis Presley la Alain Delon, dar și Serge Gainsbourg, Liz Taylor, Frank Sinatra și Winston Churchill. Un punct de întâlnire pentru vedetele din întreaga lume, care atunci când poposeau la Paris pentru angajamentele lor nu omiteau să viziteze unul dintre templele vieții sociale pariziene.
Toată lumea era captivată de baletele maiestuoase și coregrafiile luxuriante care animau serile de la Lido. În 1977, în perioada sa de apogeu, restaurantul s-a mutat puţin mai departe, pe aceeași stradă celebră, dar într-un local mult mai mare, cu 6 mii de metri pătrați de suprafață, o sală panoramică cu 1.150 de locuri și un sistem care permitea spectatorilor de la parter să urmărească mult mai bine spectacolele după cină. Pentru Lido a fost consacrarea definitivă, care dă startul unei a doua perioade de aur în care faima sa continuă să crească.
Momente de glorie din altă epocă. În 2015, conducerea a încercat să relanseze brandul, încredințând spectacolele regizorului belgian de teatru Franco Dragone. Însă chiria exorbitantă, care potrivit presei franceze s-ar ridica la 5 milioane de euro pe an, și criza coronavirusului au dat o nouă lovitură de grație unui sector care în primul trimestru al anului a înregistrat o scădere a veniturilor egală cu 26%, faţă de anul 2019. O tendință care a forțat şi alte locuri emblematice din Paris să-și revizuiască oferta. Cum ar fi de exemplu cazul localului Crazy Horse, care a redus numărul de locuri, sau şi mai faimosului Moulin Rouge, condus în continuare de unul dintre Clericoes, Jean-Victor, care a deschis în interior un bar și o sală de concert.
O transformare care la Lido nu a avut succes. Programul a fost redus la câteva spectacole pe săptămână, unde participarea a scăzut la 42%, din 2012 până astăzi. Prea puțin pentru a acoperi o pierdere de 80 de milioane de euro, care nu a încetat să crească în ultimii ani. Numeroasele proteste din ultimele săptămâni organizate în fața clubului de artiști și angajați nu au fost de nici un folos. În total, vor disponibilizați 157 din cei 184 de angajaţi. Potrivit Accor, localul îşi poate continua activitatea cu doar cu 39 de angajați, conducerea acestuia fiindu-i încredințată lui Jean-Luc Chopin, fost director al Teatrului Chatelet. Negocierile sindicale dintre grup și muncitori vor începe pe 12 august. (Articol de Danilo Ceccarelli; Traducerea Cătălina Păunel, RADOR)