Adelin Petrișor a povestit în emisiunea „Dosare de presă”, pe evz.ro, de ce a ales să meargă, în calitate de reporter, în zonele de război.
Cel mai cunoscut reporter de război din România, Adelin Petrișor, și-a ales drumul dintr-un motiv simplu, la prima vedere, complicat, în sine. Acesta consideră că jurnalistul e un povestitor, iar în zonele de război „poveștile te strigă pe tine”.
„Am ales calea ușoară! Sunt ziarist, sunt povestitor. Acolo sunt povești și le culegi. Am ales calea ușoară și mi-a plăcut. Pentru că poți să spui povești ușor. Dacă aici, în România, în orice țară civilizată, jurnaliștii de investigație se zbat, caută povești, o iau pe fir, taie, mai adună, acolo povestea te strigă pe tine. Și, într-o zonă de război, lumea nu mai are timp de teatru, de convenție socială și orice om pe care-l întâlnești e o poveste.
Acolo, supraviețuirea civililor se numără, de multe ori, în ore și atunci poveștile lor sunt de un dramatism greu de descris. Deci, am ales calea ușoară. Să mă caute povestea pe mine, nu eu pe poveste. Mi-a plăcut Petre Ispirescu de mic. Eu cred că un ziarist e un povestitor și dacă ți-au plăcut poveștile și ești un om cât de cât echilibrat, cu un vocabular decent - nu de premier, mai bun un pic -, te descurci.
Și mi-a plăcut calea ușoară, sincer. Nu e chestie de PR. Am fost dintr-o greșeală în prima mea zonă de război, în 1996, mi-a plăcut ce s-a întâmplat acolo. Am văzut câte povești descopăr, am văzut cum sunt oamenii. Orice om e o mega poveste.
Oamenii din zonele de război trebuie să se obișnuiască cu viața asta. Avea străbunică-mea o vorbă, „Să nu-ți dea Dumnezeu cât poți să duci”. Omul se obișnuiește. Uite, ne-am obișnuit: am masca în buzunar, ne dăm cu dezinfectant, n-ai ce să faci. Viața merge înainte, copiii trebuie să meargă la școală”, este de părere reporterul de război.
Poveste de trezit oamenii mari
Adelin Petrișor și-a adus aminte de povestea dramatică a unui irakian, care a avut, la un moment dat, de ales între viața unui copil de-al său și viața întregii familii.
„În Irak, prin 2007, lucram la Antena 1, eram cu niște militari americani și aveam un doctor. Și doctorul ne zice, la un moment dat, „Trebuie să mergem la casa unui irakian, pentru că are o problemă foarte gravă de sănătate unul dintre copiii lui”. Și am ajuns acolo, era un copil de trei ani și avea anus contra naturii care se infectase. Și făcea nevoile mari pe undeva pe la burtică. Și acolo avea o bubă imensă plină de puroi.
Și, părintele ăla ne-a povestit că, până să cheme militarii americani să-l ajute, pentru că aveau chirurg, aveau medicamente, drama lui a fost următoarea: dacă nu-i cheamă pe americani, copilul moare; dacă-i cheamă pe americani, îi pune în pericol pe toți ceilalți membri ai familiei, pentru că va fi împușcat el, ca fiind trădător și colaboraționist.
Ce poveste mai dramatică, decât drama unui părinte care are de ales între viața unui copil și viața tuturor din familie. Cum poți să faci o alegere de asta? Poveștile astea colo le vezi și acolo le găsești”, a mărturisit Adelin Petrișor.
Jurnalistul de război trebuie să se implice sau doar să povestească?
Cum rezistă emoțional jurnalistul și unde „aruncă” toate reziduurile întâmplărilor și poveștilor uneori șocante de care are parte în zonele de război? Adelin Petrișor consideră că dilemele psihologice, dar și cele etice trebuie reglementate atât de fiecare jurnalist în parte, cât și de breasla ziariștilor, ca întreg.
„Trebuie să ai jucării frumoase, să sublimăm energiile negative: familie, prieteni, pasiuni. Pentru că fiecare mizerie de acolo, nu toată, dar o bucată din ea se sedimentează. Se adună. Depresia este o boală foarte serioasă. Fotoreporterul care a luat premiul cu copilul ciugulit de vultur s-a sinucis și din cauza presiunii demente a opiniei publice. Că foarte mulți l-au acuzat că de ce n-a salvat copilul.
A devenit o temă de dezbatere în jurnalism: jurnalistul trebuie să se implice să rezolve problema ca ONU sau să spună povestea și să pună presiune pe societate, pe politicieni, ca ei să rezolve... E mare dispută și acum în breaslă pe tema asta. Ce trebuia să facă? Să salveze copilul sau să tragă poza? E foarte greu de răspuns”, a precizat Petrișor.