Am adunat, examinat și comparat de-a lungul anilor sute de informații în legătură cu moartea, la numai 21 de ani, a unui poet genial: Nicolae Labiș. Unii, din naivitate sau interesați în ascunderea adevărului, susțin că a fost vorba de un acccident de tramvai. Alții, ca mine, își dau seama că a avut loc de fapt o execuție, disimulată în accident.

 

Nicolae Labiș a fost asasinat de un agent al Securității, care l-a împins între primul și al doilea vagon al unui tramvai în seara zilei de 9 decembrie 1956, în zona Spitalului Colțea, din București. Cu coloana vertebrală fracturată a fost dus la acest spital, apoi mutat la Spitalul de Urgență. Acolo, imobilizat în pat, a primit vizitele unor prieteni, ale unor admiratori, ale surorii lui, Margareta Labiș, a dictat și o poezie (cu valoarea unui mesaj secret către posteritate) și a murit în dimineața zilei de 22 decembrie.

FOTO: Nicolae Labiș cu sora lui Margareta

A fost asasinat pentru că făcea parte dintr-un „lot” de tineri anchetați de Securitate și, inevitabil, viitori deținuți politici. (În discuții particulare ei aprobaseră revolta anticomunistă declanșată la 23 octombrie 1956 la Budapesta și încheiată printr- un masacru săvârșit de trupele sovietice de ocupație în noaptea de 10- 11 noiembrie 1956.) Pe Nicolae Labiș ar fi fost greu să-l aducă cineva în fața unui tribunal militar și să-l condamne la închisoare pentru că, deși foarte tânăr, avea o faimă imensă. Nu putea fi judecat, aureola lui nu încăpea întro sală de judecată. În aceste condiții s-a hotărât suprimarea lui.

Nu este locul aici să desfășor toate mărturiile și argumentele de care dispun ca să demonstrez că a fost vorba de o crimă politică, și nu de un accident de circulație. Vreau însă să atrag atenția asupra unui volum memorialistic de mare interes pentru elucidarea cazului, semnat de un prieten al lui poetului și publicat în 2005, post-mortem, întrun tiraj confidențial (astfel încât a rămas aproape necunoscut criticilor și istoricilor literari): Portik Imré, Hora morții, consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș.

FOTO: Nicolae Labiș rezemat de o maș

Portik Imré, fiul unui muncitor la căile ferate din Reghin, a fost coleg (și foarte bun prieten) cu Nicolae Labiș la Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din București, unde a fost admis în 1952. Bolnav de plămâni, a murit în 1992, la Sânnicolau Mare. Istoricul scrierii și publicării cărții este schițat, într-o scurtă prefață, de Margareta Labiș:

„Îndurerat de pierderea celui mai bun prieten, Portik Imré a urmărit tot ce s-a scris despre poet de-a lungul anilor, cu intenția de a elucida misterul morții lui Nicolae Labiș.

Autorul nu a putut să-și publice cartea în timpul vieții. După moartea lui, o copie a manuscrisului – purtând ștampila învechită a unei cunoscute edituri din capitală – a fost dăruită, spre publicare, familiei poetului Nicolae Labiș, de sora autorului, prof. Elisabeta Gheorghișan”.

FOTO;Nicolae Labiș conducând o căruță

Parcurgând această carte aflăm ceea ce puțini știu: că, în repetate rânduri, încă de pe vremea când era considerat un reprezentant al „literaturii noi”, poetul a contrariat prin nonconformism autoritățile comuniste. Comportamentul lui era frecvent criticat și sancționat în ședințele UTM.

Circumspecția și ostilitatea autorităților față de Nicolae Labiș s-au amplificat în timp, ducând printre altele la acuzarea lui de viol (pentru că sărutase o fată pe o bancă, în curtea școlii!). La o ședință inchizitorială – ca multe din acea epocă – s-a cerut și s-a votat darea lui afară din UTM: „Propunerea biroului organizației de bază ca Labiș Nicolae să fie exclus din UTM – explică Portik Imré − era «motivată» și de alte păcate, anterioare, făcându-se o legătură directă între literatura «decadentă », ideologia «burgheză» și încălcarea normelor «moralei comuniste ». [...] de data asta, cei ce întocmiseră referatul atacau frontal și total pe Labiș și nu dădeau nicio șansă prietenilor și iubitorilor de adevăr de a-l apăra fără a fi stigmatizați la rândul lor.”

În atmosfera de teroare ideologică a epocii, poetul ajunge repede să fie tratat ca un proscris.

Cel mai impresionant și semnificativ pasaj al evocării lui Portik Imré îl constituie acela referitor la zilele care au urmat după împlinirea de către Nicolae Labiș a vârstei de 21 de ani, la 2 decembrie 1956:

„De când îl cunoșteam, doar în acele zile de decembrie l-am văzut atât de preocupat de soarta lui. Până atunci părea liber și independent, ca un albatros în zbor [...] Acum era frământat de tot felul de gânduri, fiindcă tinichele legate de coadă, în mod deschis sau tainic, îi îngreunau tot mai mult zborul. [...]”

În acele zile, poetul i-a făcut prietenului său o confesiune zguduitoare:

„− Indiferent ce voi rezolva la editură, peste trei zile vor fi la tine [la Covasna]. Asta va fi sâmbătă sau, cel târziu, duminică. Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor. Și, ca să nu dea de urma mea, nu o să spun nimănui când și unde plec. Dar nu vorbi nici tu despre asta nimănui!”

Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor... Cu instinctul lui de ființă liberă, Nicolae Labiș SIMȚEA CĂ ESTE VÂNAT. N-a dispărut din București și, drept urmare, a dispărut de pe fața pământului.