Evenimentul Zilei vă propune un dialog de substanță cu profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române și reputat sociolog, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române, despre modelarea civilizațională și duhovnicească a reacției colective la pandemii, pericolele la care sunt expuși românii și soluțiile de care dispunem. Domnia sa propune argumentat apelarea alternativă intensivă și la o terapie accesibilă tuturor – terapia prin credință.
Academicianul, fost șef al Catedrei de Sociologie a Universității București, apreciază că operațiunea majoră pe care trebuie s-o întreprindă echipele de gestionare a crizei se referă la eliminarea sau măcar diminuarea efectului distopic, ceea ce s-ar numi „liniștirea populației”, antrenarea ei în stări psiho-spirituale care pot diminua fricile, alarma, angoasele legate de ideea bolii grave și a morții. Or, cu aceste efecte secundare, care preschimbă pandemia virală de COVID-19 într-o epidemie distopică psihogenă, se poate lupta în primul rând cu „medicina sufletului”, având în frunte Biserica, consideră academicianul.
„Acest război nu poate fi câștigat fără o asistență duhovnicească, spirituală a Bisericii. Faptul că tocmai bisericii i se cere să iasă din dispozitiv este ori o mare eroare ori o strategie primejdioasă, cu scopuri obscure”, mai afirmă sociologul.
Academicianul ne dezvăluie faptul că Institutul de Sociologie al Academiei Române tocmai a finalizat un studiu asupra impactului unor scenarii de evoluție a pandemiei în România și ne prezintă metoda de evaluare a grupului de reflecție asupra infrahazardelor pentru a conchide cu spusele biofizicianului americano-britanic-israelian, Michael Levitt: „majoritatea oamenilor vor rămâne sănătoși și umanitatea va supraviețui“. Interviul este structurat în trei părți din care vă prezentăm azi prima parte.
Victor Roncea: În contextul în care o parte a presei și chiar unii guvernanți solicită închiderea completă a bisericilor, adică sistarea rugăciunii comune și a liturghiei, se pune acut problema lipsirii celei mai mari părți a poporului de terapia sufletească, fără de care cu greu poate se poate împlini tămăduirea trupească. Ce poate să însemne lucrul acesta și ce efecte ar avea indisponibilizarea unei asemenea terapii care se adresează sufletului îngrozit?
Ilie Bădescu: Aș reaminti că biserica nu este doar cea văzută, ci și biserica nevăzută, de care vorbește cumva profetul Isaia. Să recapitulăm. În timpul declanșării unei pandemii, la efectul somatic al virusului se așterne peste suflet și peste minte o stare specială compusă din frici, alarme, stări de panică, dezorientare, care se constituie în ceea ce am asemănat cu o membrană așternută peste mințile oamenilor, un fel de țesătură de stări afective, informații și gânduri alarmate spre „gânduri negre” (de disperare spre deznădejde). Când acestea se așează durabil peste mintea și inima omului putem să vorbim despre ele ca despre o membrană noopatică.
La patologia virală se adaugă, așadar, patologia noogenică și tocmai aici se vede fractura provocată de pandemie între ecosferă, antroposferă și noosferă. Omul modern a înaintat inconștient spre deplina ruptură a celor trei sfere astfel că pandemiile arată cât de gravă este această triplă fractură. Desigur, nooterapiile nu vindecă somatopatiile, dar pot înlătura ori măcar diminua efectul sufocant al membranei distopice, compusă din frici, groază și panică, care persistă deopotrivă asupra zilei de azi și asupra zilei de mâine. Dacă nu vor fi înlăturate, aceste stări vor induce îmbolnăvirea prezentului și viitorului sufletesc al omului. Vindecarea acestor noopatii nu se obține prin terapiile convenționale adresate trupului, ci prin terapiile adresate sufletului, care acționează ca „medicamente” pentru întărirea sufletului în fața fricii, a groazei pentru ziua de azi și pentru cea de mâine. Aceste terapii sufletești sunt toate validate de Cartea Sfântă a Învățăturilor divine.
Autoprotecția în fața unei pandemii, se folosește de sisteme operaționale deschise, dar recurge, evident, și la modurile carantinei, adică la o strategie de containment, de închidere și deci izolare sau încercuire a grupurilor aflate în zona de contaminare după modelul concentraționar, al rețelei de lagăr.
În China s-a aplicat cu succes modelul carantinei la comunități întregi, inclusiv provincii, precum Hubei din Wuhan, cu milioane de locuitori. În Vietnam s-a aplicat o formă soft de carantinare bazată pe o mobilizare amănunțită. În Italia s-a recurs târziu la modelul intervenției în sistem închis după modelul carantinei sociale (adică a izolării unor comunității întregi), dar efectul a fost diminuat ca urmare a intervenției întârziate. Nici unde, însă, nu s-a recurs la sistemul deschis al nooterapiei, adică la serviciile asistenței spirituale sau duhovnicești, care implică o administrare a acelui tip de „medicament sufletesc” (rugăciune, ritualul evocării tainelor etc.), deși tocmai acest sistem este singurul care furnizează terapia sufletului îngrozit.
Lucrul acesta se poate explica fie prin efectul unei civilizații seculariste, care s-a rupt cu totul de Dumnezeu, în genere, de terapiile sufletești, fie prin consecința unui conflict dintre religie și știința secularizată, care poate aluneca ușor spre idolatrie și deci spre o deviație neognostică.
Rolul Trinitas în terapia credincioșilor
Victor Roncea: Care sunt consecințele unei asemenea fracturi dintre știință și religie pentru omul care se confruntă cu o pandemie greu controlabilă? Care este, într-o asemenea situație eficacitatea terapiei bazată pe izolare (containment)? Ce șanse aduce sistemul nooterapiei la care ați făcut referire?
Ilie Bădescu: În terapiile carantinale, bazate pe sistem închis, dimensiunea sufletească este ignorată astfel că efectul membranei sufletești este devastator. Omul este lăsat singur cu groaza lui teribilă în fața morții, livrat nesiguranței totale, adică unei stări înrudită cu aceea a terorismului sufletesc. În fața acestei situații, singurele mijloace eficiente sunt cele ale nooterapiei (descoperite omului de Învățăturile Scripturii) mai ales că acestea pot fi intensificate grație mijloacelor noi de comunicare, din care s-au ales televiziunile duhovnicești și internetul duhovnicesc.
Acum se vădește inspirația benefică, harismatică a creării televiziunilor ecleziale, precum Trinitas, fiindcă prin acestea se pot înteți intervențiile nooterapeutice, prin rugăciuni speciale, sfaturi duhovnicești, singurele care pot reface legătura cu comunitățile izolate (în carantină) ori cu familiile izolate, cu grupurile obligate la izolare (bătrânii, în special), pe care, gestionarii crizei au înclinat să le izoleze, aplicându-le sistemul de carantină.
Pentru toți aceștia, aplicarea intervenției nooterapeutice este singura modalitate de scoatere din izolare, abandon și fracturare, oferindu-le astfel o alternativă la starea de comunități fracturate, rupte de restul lumii. Nooterapia este singura care le ridică în spațiul interacțiunilor sufletești cu lumea și cu Dumnezeu și astfel anulează efectul sufocant, sufletește devastator, al membranei noopatice, generatoare de distopii, adică de reordonări viclene, primejdioase, care pot conduce omul la deznădejde. Singura cale de vindecare este refacerea întregului fracturat, adică a unității dintre natura creată, omul insuflețit și Dumnezeu Creatorul.
„O lume fără de Dumnezeu vrea să-L bage pe Însuși Hristos în carantină”
Victor Roncea: Sunt de acord cu Dvs în ce privește Trinitas, dar trebuie să observăm că și Televiziunea Patriarhiei este supusă atacurilor unor „dilema-viruși” - soiul DIVID-89 le-aș spune -, de esență anticreștină, și mă refer aici la brigadierii travestiți ai d-lui Pleșu, situație tolerată, dar care riscă să confuzeze și chiar să îndepărteze publicul onest de acest post. Revenind la opinia Dvs, să înțelegem că pandemiile reclamă o altă abordare bazată pe filosofia refacerii unității celor trei sfere la care v-ați referit: ecosfera, antroposfera, noosfera, adică, omul natura și Dumnezeu?
Ilie Bădescu: Exact. În fond pandemiile sunt maladii de sistem adică sunt cadre de vizualizare a fracturilor de nivel și deci a maladiei întregului care și-a pierdut unitatea și întrucât și-a pierdut-o. Faptul acesta se vede, fiindcă în fața pandemiilor se pronunță o triplă neputință, pentru trup (în care se include tot macrocosmosul), pentru minte (în care se compune oglinda tuturor interacținulor și deci a dinamicii întregului) și pentru suflet (în care se compune unitatea dăinuitoare a vieții peste limite de timp și de spațiu).
Pandemiile ne spun că unitatea celor trei sfere s-a rupt astfel că în locul a trei puteri reactive, ca tot atâtea funcții ale întregului, se manifestă trei neputințe și trei disfuncții ale întregului, adică trei locuri și forme de exprimare a deficitului unității, a ineficacității întregului. Pandemiile, deci, o repetăm, sunt maladii sistemice, avertizându-ne asupra fracturilor de nivel și de structură a unității întregului compus din ecosferă, antroposferă și noosferă. Cu aceasta atingem și chestiunea etiogeniei acestei maladii indusă de tripla fractură a țesăturii existențiale.
Pe de altă parte, această fractură triplă are o istorie, nu este apogenezică, adică nu se ivește cu clipa, instantaneu, ci prin efectul cumulativ al unor perioade lungi de gestație istorică, în care s-a lucrat la slăbirea unității celor trei componente. Forma cea mai recentă a factorului patogen este bunăstarea vicleană, adică reauastare (badfare state).
De mai bine de 200 de ani, civilizația modernă a îndrumat omul european să parieze pe starea materială, pe exclusivitatea valorilor trupești, pe excitațiile trupești și să ignore sufletul, incitațiile sufletești. Această „bunăstare”, în care trupul e totul și sufletul nimic, a condus la ruptura dintre noosferă și antroposferă și la falsificare ecosferei, care a fost redusă la un fel de sclavie, la o dicatură a pretențiilor și exploatațiilor, ca și cum slujirea ar fi totul și însușirea nimic. Această bunăstare trupească s-a dovedit a fi o stare rea, un fel de reauăstare care a alungat cu totul starea de bunăființare (welbeing) în favoarea egoismului plăcerilor și al închipuirilor. Modernitatea a desființat pe o față a ei sclavia umană, dar n-a eradicat „sclavia” naturii, încălcarea pragurilor critice de exploatare a ecosistemelor (desconsiderarea legii fertilității descrescânde). Omul modern este obișnuit și educat să pretindă naturii totul. În teoriile economice această concepție egopată este ilustrată de teoria conform căreea omul și deci munca umană este singura sursă a valorii.
Abia în ultima vreme s-a recuperat inclusiv în domeniul doctrinei economice teoria conform căreia valoarea are trei surse: munca naturii, munca umană și munca divină, a duhului lucrător al lui Dumnezeu. Este un merit al unui economist român, regretatul academician Tudorel Postolache, că a repus în circulație teoria sursei trigenerative a valorii, formulând explicit noul enunț al legii valorii trigenerate, prin munca omului, a naturii și a lui Dumnezeu. Ne dăm seama ce eroare s-a cuibărit în sistemele educaționale, care astfel au perpetuat tripla fractură a sferelor existențiale tocmai enumerate: ecosfera, antroposfera și noosfera.
Revenind la actuala situație a pandemiei de coronavirus putem sesiza o reacție bizară, de descurajare a nooterapiei ca și cum cei expuși n-ar fi suflete ci doar trupuri. Această descurajare s-a exprimat foarte agresiv atunci și mai ales din partea acelor segmente care au cerut bisericii să-și închidă ușile, adică au cerut să fie pus în carantină Însuși Iisus Domnul, cu Maica Sfântă și cu toți sfinții, adică să fie suspendate rugăciunile liturgice și terapia tainelor.
Reacția aceasta este de un primitivism așa de agresiv devoalând deznodământul unei lumi fără Dumnezeu și deci fără de suflet. Aceasta va sfârși într-o neobarbarie pentru care niște reacții ca cele menționate sunt doar fragile semnale. O lume livrată dictaturii unor astfel de reacții va fi mai rea decât barbaria dintâi, fiindcă va avea la dispoziție sisteme de control așa de grozave încât libertatea și demnitatea persoanei vor fi doar vagi și izolate amintiri.
(va urma)
Foto: Cristina Nichituș Roncea