Moto: “Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul: posibil”! Părintele Nicolae Steinhardt, Bătrânul Rohiei
Astăzi va fi o Altfel de întâlnire întru cuvânt. Spectacole și Actori, trăiri și Suflete, Trecutul și Oameni ai prezentului, toți și toate vor fi puse față-n față, pentru o fidelă oglindire a ceea ce Lupii Albi SUNT și dăruiesc.
Ceas 4 al călătoriei noastre, portal spre alte timpuri, spre repere de lideri și de suflete cu Autenticul devenit răsad în propriile ființe. Neamul acesta românesc cu siguranță ar fi avut alt drum în istorie dacă Unirea nu ar fi existat doar la nivel conceptual și numai în ceasuri de înfăptuire în mod manifest: de punere laolaltă de teritorii, legi, administrații.
Unirea autentică ( și nu cea regizată la praguri de istorie), în sânul unui Neam, se împlinește NU în anume momente, CI în fiecare Ceas. Doar atunci, neamul are rădăcina puternică și tulpina viguroasă prin credința că el ESTE; doar prin Unirea cea de fiecare clipă, Unirea cea în duh, se asigură dăinuirea.
Iar câmpul de luptă, cel de Acum, nu mai înseamnă doar țărână, sânge (manifest), tunuri, bombe, schije. Nu, acum Frontul de război este sufletul și mintea omului, tunurile se dau altfel, ele sunt tăcute, uneori imperceptibile, iar frontul e însăși triada: suflet-cuget- minte. Inima, starea, trăirea omului sunt ținta, miza. Pentru ca neamul să dăinuie, înainte de orice altă condiție, avem de împlinit o promisiune-Legământ cu străbunii, cu istoria, cu noi înșine, până la urmă, să ne asumăm ceea ce suntem ca popor, cu cele bune și cu cele mai puțin bune, totul spre o Unitate în cuget și o Unire în duhul cel adevărat al credinței milenare.
Cifra 4 și gândul mă poartă spre creionarea semnului Crucii, cea cu 4 laturi egale. Simbol al bucuriei, al păcii, al tihnei lăuntrice, al nădejdii în îmbrățișarea Cerului, dar și al curajului, al determinării. Crucea cu toate laturile egale, pecete de Dumnezeire pe care o regăsim în toate straiele, porturile hainelor tradiționale românești, pe porțile maramureșene, sublim înălțate, atinse de mâna cea dăruită de talant al Țăranului român de odinioară.
În Lupii Albi găsim o Familie de inimi, nu doar o Asociație. O Familie de suflete în care patriotismul și dragostea de țară se îmbină cu tihna cugetului, cu mărturisirea Adevărului despre ceea ce suntem ca seminție lăsată de Dumnezeu pe pământ cu un Rost. Toate neamurile Pământului au Darul și Calea lor. Avem rădăcini sănătoase, DAR coroana arborelui ce suntem începe a se vesteji în lipsa unei asumări și a unei recunoașteri a minusurilor pe care noi, ca popor, le avem. Fără această asumare și săpare în conștiință, nu există nici ridicare, nici trezire, nici creștere.
Cu această menire vin Lupii Albi, o măiastră, dar grea misiune în tot ceea ce împlinesc de 7 ani încoace: scormonesc după adevărul istoric, așa cum îl relevă izvoarele, manuscrisele, pentru ca, mai apoi, să îl prezinte în fața noastră cu cele mai subtile detalii de cuvânt-tâlc, simboluri străbune, credință, lecție de curaj și de onoare, mesaje pentru viitor, dintr-un trecut cu multe cicatrici și răni încă sângerânde.
O Asociație Culturală, dar cu o organizare de sorginte militară. Fiecare Lup și-a câștigat locul în haită. Nu există Lucrare bine înfăptuită în lipsa regulilor și a disciplinei. Tot ce dăinuie are la bază un sistem de principii și o organizare strictă. Biserica, Armata sunt doar câteva exemple. Aidoma sunt și Lupii noștri Albi. “Precum în Cer, așa și pe Pământ”, cuvântul rugăciunii. În lipsa ordinii și a respectului, haosul și anarhia se instalează. Dumnezeu este Cel care i-a strâns pe toți laolaltă și îi călăuzește.
La nivel de individ, nu are nimeni merit. Sinele fiecărui membru s-a dizolvat în Sinele Prim al haitei, de aici și duhul în care Familia crește, luptă și înaintează.
O re-găsim pe această scenă de eseu, de cuvânt scris, pe Alina Dumbravă, unul dintre sufletele care au fost acolo, la Ceasul prim al adunării Lupilor într-o Asociație. Este o luptătoare și se simte aceasta din determinarea pe care o are, perfecționistă și aprigă dacă îndrumarea nu îi este urmată în tocmai. Anii 2013 au aflat-o pe Alina în Primăria Municipiului Târgoviște, responsabilă de organizarea de evenimente, după o activitate deja începută în Televiziunea și Radio-ul local. Luna Septembrie și 12 evenimente anunțate în programul desfășurat de Zilele Cetății Târgoviște, Festival Medieval. În grilă, se regăsea și spectacolul “Vlad Țepeș și Solii turci”. În acest context, Alina l-a întâlnit pe Bogdan Jianu, mereu înconjurat de tineri. Copii entuziasmați, vibrând a Chemare, trăitori de Esență, nu de clișee.
Alina a fost impresionată de emoția și căldura cu care aceste suflete curate, abundând de dăruire necondiționată, îl înconjurau pe Bogdan și se raportau la el ca la un tată, un confident, dar și ca la un profesor, un mentor. La înrădăcinarea acestui Proiect, Adrian Țuțuianu, Președintele Consiliului Județean al Mun. Târgoviște și primarul Gabriel Boriga, din acea perioadă, au avut un rol major.
Mai târziu, în noiembrie 2015, Lupii Albi au participat cu 4 standuri la Târgul de Turism al României, Romexpo, unde au mers cu o poveste în act, Curtea Domnească de la Târgoviște, o deschidere de fereastră spre uitate vremuri. O lecție de istorie vie cu o prezentare inedită și antrenantă, ce a captat.
Toarcem fusul poveștii și al șederii laolaltă pentru întâlniri de taină cu suflete maiestre, oameni cu măștile jos și ferestrele inimilor deschise spre a ne împărtăși din simțăminte, lacrimi, culminând cu nodurile din gât de emoție, dar și din starea de foame după autentic.
PATRIE si ONOARE, un alt Proiect fabulos, de suflet al Lupilor Albi, un scenariu scris după o adâncă documentare în arhivele Muzeului Militar, susținere deplină din partea unei admirabile doamne, Valeria Bălescu, cercetător- expert în Primul Război Mondial, un suflet care și-a dăruit întreaga viață acestui Crez: prezentarea în adevăr a istoriei.
Un Proiect care nu a văzut lumina unei depline reprezentații, fondurile necesare punerii totale în scenă fiind mari. Modular raportându-ne la scenariu, Spectacolul Mărășești 1917 a fost și pus în scenă.
Toate re-evocările de istorie ale Lupilor Albi poartă peceți de suflete în ele; prin urmare, simt și știu că nu peste multă vreme, Dumnezeu va mijloci pentru ca acest proiect de spectacol și de cinematografie, totodată, să fie susținut pentru a prinde viață, în Întreg.
De ce așa și nu altfel? Pentru că acest Proiect s-a născut aidoma unei prunc, s-a înălțat asemenea unei biserici ale lăuntricului și va merge mai departe ca o Chemare.
Amintesc un episod aparte, “Patrie si Onoare”, Târgul Mureș, septembrie 2018. Hotelul în care era cazată echipa pregătită pentru spectacol se situa lângă Cetate. Cum se pleca de la hotel spre Cetate? În linia Lupilor Albi, evident. Toți îmbrăcați în costume, cu armele la ei, mergând în pas de defilare, cântând “Treceți, batalioane române, Carpații!”. Surprinzătoare a fost reacția cetățenilor maghiari din zonă, care ieșeau aclamând, aplaudând, în semn de respect.
Personajul principal nu este nici regele Ferdinant, nici Regina Maria, sub puterea și influența căreia s-a și împlinit Unirea, – ci Eroul necunoscut. Un mesaj puternic traversează ca o artera întregul scenariu. Toate personajele ies din scena vieții, unul singur este lăsat în viață, studentul, interpretat de Vlad Miriță. Student care devine simbol și reprezentant al intelectualității. Nu există rezistență autentică și nici ființare a unui neam, în lipsa unei intelectualități puternice.
Spune Bogdan Jianu că: “Omul de linia întâi nu are discuții de operetă.” Iar scenariul exact acest adevăr manifest îl relevă. Totul e intens și de mare impact: dialogul dintre actori, comportamentul lor, decorul, costumația, acțiunea.
Există o vorbă din popor, aceea că mulți visează să zboare, dar puțini dau și din aripi. Ceea ce fac Lupii este exact acest Salt în zbor. Un salt ce se îndreaptă spre an 8. Au lăsat în urmă nu doar spectacole, roluri magistrale, decoruri- portal în trecut, replici-săbii și balsam pentru suflet. Au mai lăsat un Ceva. O taina si un Dar, un talant primit de la Dumnezeu, care merge mai departe laolaltă cu ei, prin ei: spiritul de a fi Unul, puterea fiecăruia dintre Lupi de a se se lăsa pe sine pentru a-l susține pe Lupul de lângă. Într-o deplină tăcere a cugetului se petrec toate acestea. Așa i-a simțit inima mea pe Lupii cei Albi ai României de azi.
Făcea Bogdan o subtilă paralelă între viață și jocul de poker. Totul ține de Alegere și de alegeri. Și, la fel ca în poker, în cele mai de vârf Ceasuri ale existenței, vorbele tac, iar tăcerile vorbesc (aforismul lui Aculin Levitzki în “Flori de spirit”). Tot ce contează este fapta: alegerea. Războiul psihologic există pretutindeni în roata vieții. Iar Familia Lupilor această limită a conștientului, dublată de cea a subconștientului, o împinge la extremă.
Întorcându-mă la Lupii Albi, la rostul, menirea și întreaga lor activitate, mă duc spre o vorbă bătrânească, din popor, aceea că, dacă alergi o perioadă cu lupii, aceasta nu înseamnă că ești lup. Mulți “căței” pot alerga alături de haită, sunt acceptați, dar în timp obosesc și se îndepărtează singuri de familie. Să nu uităm că cea mai apropiată de modul de organizare al societatii umane este haita lupilor.
Puterea lupului este în Haită, iar cea a Haitei, în Lup. Lupii nu sunt emoționali, ei reacționează după instinct. Întorcându-ne la lumea omului, aceasta înseamnă că nimic nu atinge autenticul, așa cum o fac alegerile ce au drept fundament un spirit viu, cu ochii sufletului deschiși. Este regula după care Lupii Albi se ghidează în activitatea, dăruirea, organizarea lor ca asociație, ca echipă, ca Familie.
“Vreau să fiu unul dintre voi, cu voi!” Adrian Curpene
Din întreaga distribuție a Proiectului “PATRIE și ONOARE”, Mărășești 1917, facem popas pentru o clipă lângă Adrian Curpene (Generalul Eremia Grigorescu, în acest spectacol). Adrian, însă, a intrat în ființa multor altor roluri complexe: Mircea cel Bătrân, Decebal, Stroe Buzescu, Răspopitul – spectacolul “Haiducii”, Burebista. Interesant chip, dincolo de scenă. Un amestec de preot, sihastru, haiduc al codrilor, luptător, copil și, dincolo de toate, părinte. Da, în Adrian vezi un tată al tuturor, unul puternic și ferm în blândețea sa.
Un spirit liber, dar cu solide și vii principii, un strateg al simțămintelor necuvântate.
Cum a intrat el în universul Lupilor Albi? Septembrie, Târgoviște și un copil. Așa a început totul. Un copil care, întâlnindu-l pe Adrian, îi povestește despre graba lui de a ajunge la un antrenament special conceput pentru un Spectacol care se va desfășura cu ocazia Zilelor Cetății, dedicat Voievodului Vlad Draculea.
În acea clipă, în Adrian s-a produs un cutremur. O zguduire lăuntrică ce l-a transpus direct în anii copilăriei, s-a re-văzut cu o carte-legendă în mâna, “Săgeata Căpitanului Ion”. Era acolo, privind săgeata pe care căpitanul a trimis-o de pe un deal, prin fereastră, atingând o lumânare. O săgeată purtătoare de răvaș, de mesaj, prin care Vlad Voievod era avertizat că Cetatea Poienari urma să fie atacată de turci. Pe loc, frământările interioare ale căpitanului Ion au devenit și frământările lui Adrian.
Simplu. A știut că el trebuie să ajungă acolo. Și, dimpreună cu copilul, a mers acolo unde toată echipa se antrena și repeta pentru spectacol.
“Vreau, îmi doresc să fiu unul dintre voi, cu voi! “ au fost primele și singurele cuvinte pe care Adrian i le-a adresat lui Bogdan în acel moment. Era deschis spre a participa activ, implicat și asumat la pregătirea evenimentului, chiar dacă nu știa încă la ce nivel și cu ce anume poate ajuta, DAR și-a dorit cu toată inima să fie nu în public, nu printre spectatori, ci dimpreună cu Familia în care a intrat cu sufletul-ferestre deschise, cu smerenie și tăiere de proprie voință.
Adrian venea cu o pregătire militară, dintr-o familie cu o tradiție în această direcție, iubea istoria și nu știa să cedeze în fața efortului. Nici nu a fost menajat. Locul și l-a dobândit singur, prin fapte și suflet. Nu s-a clintit, deși a trecut prin multe etape de foc, de testare a limitelor. Iar limita lui pentru Lupii Albi nu a existat. Aceasta este Regula. Unica. Iar Bogdan i-a simțit Chemarea și pasiunea.
La început, Adrian nu știa încă ce căuta, dar un Ceva l-a unit cu locul, cu sufletele întâlnite. Și a rămas, crescând el însuși și modelând la rândul său alte suflete, prin pace, taină și tăcere, într-o nesfârșită răbdare. “Încercările au fost multe, nu este ușor nici să intri în haită, nici să rămâi, iar testul de rezistență nu este cel de ordin fizic, de efort, ci cel mental, emoțional, spiritual.”( Adrian Curpene ).
A devenit, în timp, coordonator de departamente: Adrian se ocupă de realizarea scenografiei, a decorului și de Garda Cetății, fiind Comandantul Gărzii. I-a adunat în jurul lui pe cei tineri, copiii, cei care vor duce mai departe Lucrarea, a făcut cu ei pregătire militară, i-a ajutat să simtă că fac parte dintr-o armată și dintr-o familie. Acolo, aflat sub Turnul Chindiei, Adrian a știut că e laolaltă cu Turnul. Ființa lui era o prelungire a Turnului. Acest Turn pare să fie martor de veacuri la multe Ceasuri de sublime trăiri și împliniri de înalte Lucrări.
Adrian simțea că dădea în el însuși cu dalta intrând în rolurile pe care le-a interpretat. Și aceasta nu pentru că ar fi fost efortul fizic de nesuportat, ci pentru că dalta intra și sculpta în ființa sa. El, acolo, lângă Lupi, a simțit că se adună, se reconfigurează pe sine, că se regăsește cumva. Dar, luare-aminte, regăsirea nu este doar Bucurie, ea doare. Și doare cu atât mai intens cu cât e nevoie de mai multă vindecare. Dar știi că, la capăt de drum, ești TU. Cel de care te-ai rătăcit.
“Mulțumire lui Bogdan, recunoștință în fața tuturor, fiecare a venit cu o piesă de puzzle în inima mea, pentru ca, după un timp, totul să prindă contur. De la toți am avut de învățat, toți au avut rol decisiv în ridicarea și împlinirea mea. Când am interpretat rolul Generalului Eremia Grigorescu, tremuram tot. Nu era frică, nici emoție, era altceva. O copleșitoare identificare cu sufletul acelui om care, cu un veac în urmă, trăia Ceasuri sfinte în istorie, muiate în unire, vitejie, dar în Botez de sânge ” ( Adrian Curpene)
Cea mai adâncă emoție alături de Bogdan Jianu a fost să îl vadă în rolul lui Vlad Voievod. La rostirea Jurământului, povestește Adrian, nu și-a mai putut opri lacrimile. Simțea că toate focurile din inimile colegilor săi se pun laolaltă în timpul spectacolului, un izvor de dăruire și de flamă a Crezului comun că istoria chiar se cere a fi strigată, înviată, oglindită nu doar ca spectacol, DAR MAI ALES ca lecție și ca reper pentru viitor.
“Bogdan are un suflet blajin și un spirit puternic, dar a trebuit să își asume și rolul de mâna de fier, pentru că altfel nu se poate! A îmbinat 2 tablouri: familia și armata.”, Dana Curpene
Lângă Adrian Curpene, vine ca și mărturie a recunoștinței, soția lui, Dana, o inimă pe cât de fragilă, pe atât de luptătoare, cu o înțelepciune aparte. Când Adrian a simțit că Proiectul Lupilor Albi este crezul și Sensul vieții sale, Dana a ales să îi fie alături.
Ne mărturisește Dana: “În spatele tranșeelor, alături de soldați, întotdeauna există un observator, acel observator care scrie cronici. Stă în umbră, privește și scrie ce vede și, mai ales, ce simte, transpunându-se în pielea fiecărui personaj, de la cel mai neînsemnat soldat și până la căpitan. De cele mai multe ori rămâne un anonim, dar scrierile lui devin legende.
Legenda Lupilor albi este încă nescrisă, dar este pe buzele și inimile celor care au fost alături de ei în toți acești ani. Multă muncă, multe lacrimi, oameni care au plecat pentru că au ales alt drum, oameni care au plecat pentru că Dumnezeu i-a chemat la El. Alte Suflete care li s-au alăturat. Suflete îmbinate, suflete construite în același spirit, spiritul Lupului străbun. Cum s-a creat ideea, este povestea spusă și trăită de Bogdan Jianu.
Începutul întotdeauna e dificil pentru că exista dorința și credința că poți, că ai suficiente resurse personale să pui lucrurile în mișcare, dar, în același timp, știi că ai nevoie de echipă, de o echipă construită în timp, cu răbdare și mână de fier. Bogdan are un suflet blajin și un spirit puternic, dar a trebuit să își asume și rolul de mâna de fier, pentru că, altfel nu se poate. În zilele și orele de antrenament a știut să fie și tată și frate.
A îmbinat 2 tablouri: familia și armata. A știut să se transpună în ambele roluri așa încât să câștige și dragostea și respectul oamenilor săi. Ori de cate ori se confruntau cu neputințele lor (mă refer la membrii echipei), se ridicau să își forteze limitele, fie de dragul capitanului, fie din respect fața de el.”
Iar Legenda Lupilor Albi se scrie deja, se scrie singură și curge aidoma unui izvor rece, cu arterele codrilor milenari în șipotul vulcanic al Credinței că există un singur Drum: cel al mersului numai Înainte, mereu cu Dumnezeu.
Mai parcurgem o treaptă. Proiectul despre episodul istoric al martiriul voievodului Constantin Brâncoveanu (“Constantin Brâncoveanu- Prețul Credinței”, august 2018) și al familiei sale are la bază un scenariu cu o legendară poveste: 7 zile de scriere, 24 de ore de documentare strictă într-o stare aparte, osmoză de stare de trezvie și de asumare. Bogdan a recunoscut că, la început, nu a crezut în scrierea acestui scenariu, pentru că nu împărtășea în întreg povestirile transmise de-a lungul veacurilor despre starea de fapt, contextul în care a avut loc sacrificarea familiei.
Arhivele păstrate din acea perioadă sunt contradictorii în informațiile transmise, astfel încât adevărul istoric nu poate fi stabilit cu maximă exactitate. Izvoarele bisericii nu merg mereu pe aceeași linie cu cronicile din zona militară. De aici și semnul de întrebare ce persistă asupra veridicității evenimentelor și asumarea de către Bogdan a unui rol negativ, pe cel al sultanului Ahmet al 3-lea, cel care a și ordonat executarea.
Un scenariu cu dublu rol: unul exterior, de revelare a valorilor neamului, dar și cu un rol de vindecare lăuntrică pentru Bogdan. Dacă la început, Bogdan recunoștea că nu simțea scrierea acestui scenariu, ulterior, un Ceva s-a petrecut acolo, adânc, în cord. În timpul repetițiilor, Bogdan a simțit să se roage, rugă către Cer înălțată spre a nu greși în ceea ce simțea și prezenta, ca și spectacol de reevocare istorică.
"Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu, pentru păcatele mele, facă-se voia Lui, dar dacă sunt fructul răutăţilor omeneşti, Dumnezeu să-i ierte pe aceia care s-au făcut duşmanii mei." Constantin Brancoveanu ( interpretat de Ioan Isaiu)
Rolul lui Brâncoveanu a fost magistral jucat de actorul Ioan Isaiu. Ioan mărturisește că acest rol nu a fost jucat, ci trăit:
“Cred că pentru mine Brâncoveanu a fost rolul definitoriu din colaborarea cu Lupii Albi, pentru că era o situație majoră. Trebuia să destăinui publicului prin mine, prin ceea ce prezentam, destinul unui actual sfânt. Și am intrat în transă ( ceea ce nu mi s-a mai întâmplat în multe roluri, nici măcar în teatru, nici în film) pentru că atmosfera creată de Lupii Albi m-a ajutat în acest sens. În teatru, ai conștiința repetițiilor de 1-2 luni.
În acest spectacol, a trebuit ca în câteva zile să îmi asum destinul unui personaj care reprezintă românismul în esență, mai mult decât îl reprezintă în prezent orice politician, oricât de naționalist sau patriot s-ar considera. Un om care și-a iubit atât nația, cât și familia. Trebuia să arăt oamenilor - într-un cadru care nu respecta cutumele teatrului- drama acestui personaj. În această plonjare, a contat enorm spiritul de unire la nivel de echipă între noi toți.
Am ales să merg în mine, să sap în mine, să caut aceste trăiri pe care le-am descoperit nu foarte ușor. Mult m-au ajutat în acest proces toți colegii, Lupii Albi. Noi, actorii, ne punem o mască în societate ca să fim puternici, de fier și să ne luptăm cu mizeria societății. M-am pierdut în acest personaj și am avut nevoie de 1-2 ore de tăcere, pentru a mă regăsi. Personajul meu are o sensibilitate a durerii pe care puțini oameni lasă să se întrevadă, iar scenariul lui Bogdan m-a ajutat enorm. Am simțit publicul lânga noi. La final de spectacol, am văzut oameni cu ochii în lacrimi. Cu ochii în lacrimi eram și eu și noi toți.
Acest rol m-a atins și îi mulțumesc lui Bogdan pentru distribuire. Citisem mult despre Brâncoveanu, dar nu despre sanctificarea lui, ci despre destinul său uman, dorința de a face bine, împotrivindu-se Imperiului Otoman în acea etapă ultimă a vieții. Se întâmpla rar ca un lider să renunțe la tot pentru a nu își pierde demnitatea. O stare pe care nu o mai regăsim în prezentul nostru. Prin scenariul lui Bogdan, m-am lăsat dus în acest rol atât cât mi-a permis conștientul, dar subconștientul a acceptat din prima această scufundare.
Nu era o desfășurare de forțe, era o reprezentare a unei piese în aer liber în care toți erau trup și suflet, toți Lupii Albi, de toate vârstele, toți erau Unul. Această Unitate la Lupii Albi m-a copleșit. Ei m-au ajutat să vibrez odată cu destinul personajului. Toți vibram altfel decât la scenele de lupta, altfel decât în scenele cu zeci de figuranți, AICI A FOST ALTCEVA. A fost o apropiere de suflet cu spectatorii, i-am simțit foarte aproape de noi.
M-am simțit primit, integrat în familia Lupilor Albi, nu eram doar un actor-colaborator, eram atât de bucuros să fac tot ceea ce făceau tinerii locotenenți ai Lupilor Albi ! Am dorit să rămân peste noapte alături de ei, în momentele în care se scria, se dezvolta scenariul, simțeam să mă implic în organizare, iar Bogdan m-a susținut în tot acest proces.
Când cunoști Lupii Albi, nu poți rămâne în exterior, ei te fac să vrei să ieși din confort, să trăiești lângă ei! Nu poți rămâne lângă ei fiind un simplu actor care își face rolul, performează și atât. Nu. Lângă Lupii Albi ești într-o continuă tabără creatoare.
Și tinerii, Lupii cei tineri ! Mi-a plăcut latura umană a interacțiunii între generații. Acești copii sunt fabuloși, eram impresionat de starea lor, cum priveau cu ochii inimii în gândurile rostite ale marilor cascadori, ale actorilor. Stăteau nemișcați când le povestea Carmen Tanase cum ar trebui să reacționeze în anumite scene, erau cu mult peste actorii tineri de la actorie care vor să-și asculte maeștrii.
Își doreau să se depășească pe ei, nefiind profesioniști, să-și depășească condiția. Cereau de la ei înșiși enorm. Nu e deloc ușor să transmiți, dar ei au reușit. Poate mulți actori profesioniști nu ar fi în stare să facă aceasta, dar ei au rezistat! Au crescut!
Pentru ei, pentru generațiile tinere, pentru adevărul istoric, acest PROIECT AL LUPILOR ALBI NU ARE VOIE SĂ MOARĂ. Nici din cauza condițiilor pandemice actuale, nici din cauza condițiilor financiare ale primăriilor sau instituțiilor ce vor să aibă în celebrarea lor un astfel de spectacol. Trebuie să ajungem să tânjim, să ne fie foame de astfel de spectacole. Moralmente, societatea noastră decade. Vedem în jurul nostru la fiecare pas că devenim individualiști, reci, străini unul de altul, devenim trăitori ai zilei de Azi, fără să ne gândim la trecut sau la viitor.
În jurul acestui foc al evocării de ani petrecuți în bârlogul Lupilor Albi, Ioan Isaiu continuă să ne împărtășească din trăirea sa:
“Întâlnirea mea cu Lupii Albi a avut loc în 2015, Târgoviște, sub Turnul Chindiei. Nu știam la ce să mă aștept, să fiu sincer. Actorul Bogdan Jianu, coordonatorul, regizorul acestui Proiect m-a sunat și am acceptat cu mare drag, pentru că eram dornic să văd tineri care învață o istorie adevărată. Când am ajuns acolo, am văzut cu bucurie că jumătate din echipă era compusa din tineri, elevi, studenți din toate domeniile: unii mici cascadori, alții erau luptătorii.
Alături de ei, era Carmen Tănase, George Alexandru (un actor total, pentru care am avut toată viața un respect profund), Antonia Ionescu, Vlad Miriță și mulți alții, numai suflete luminoase, oameni frumoși. În timpul colaborării mele cu Bogdan Jianu, am avut ocazia sa interpretez multe roluri, pe lângă cel al lui Brâncoveanu: Matei Corvin, Mircea cel Bătrân, principele maghiar (personaj parodic) și multe altele.
Bogdan Jianu este un visător pragmatic care reușit să își sădească visul în folosul generațiilor viitoare, nu ți l-a păstrat pentru el, nici pentru zborul propriu. Această înseamnă dăruire. Din prima clipa, m-am simțit o parte din echipă, nu un invitat. Eram bucuros să fiu printre ei. Am simțit să dau cât de mult pot în acest proiect, cel mai mareț Proiect din această zona culturală, a reiterării istoriei nescrise, pe care noi am învățat-o ușor trucată, deformată.
Recunosc, la început, am avut o senzație de disconfort. Trebuia să joc în aer liber, pentru mii de oameni, dar să și transmit sentimentele personajului. Aceasta se întâmpla la fiecare spectacol și nu e ușor.
Doar așa, am putut realiza pe trăite efortul colosal depus de întreaga echipă a Lupilor Albi , pentru fiecare spectacol. Oamenii vin într-un festival medieval, vin pe o ușoară relaxare și trebuie să îi captezi, să îi aduci, să îi aduni lângă tine, să îi convingi că ceea ce se întâmplă e cvasi-adevărat. Prezentăm o filă de istorie în care noi te invităm să vii cu noi, să fii parte din poveste. Când plecam prin țara, la fiecare spectacol, rămâneam uluit când observam acea tăcere care se așternea peste public înaintea începerii evenimentului. Atenția cu care eram priviți mi s-a părut de neimaginat, era purul adevăr. Spectatorii deveneau, la rândul lor, parte din poveste. Iar meritul i se datorează lui Bogdan Jianu și întregii echipe a Lupilor Albi.
Și ce m-a impresionat la fel de adânc, au fost Lupii Albi tineri, care erau trup și suflet pentru Familia din care făceau parte. Ei își trăiau plenar propria viață în aceste momente. Când începeam repetițiile, își doreau să stea împreună, refuzau să se mai întoarcă la viața civilă. Neavând exercițiul scenei, nu vroiau să iasă din cerc și să piardă Starea de Acolo. Minunate suflete, uniți și curați în sentimentul lor de a rămâne Unul.”
”Exigenţa actorului faţă de sine nu are nici limite, nici termen!”, Emil Botta
Încă un suflet aparte, alături de Lupii Albi, o mare actriță, de o sensibilitate și o pătrundere adâncă a esenței: Elvira Deatcu. Elvira a acutizat adâncimea spectacolului la fiecare rol ( Velica, Regina Maria, Doamna Marica și altele) marjând cu discreție spre nucleul exigenței interpretării impecabile de rol.
Amintesc cuvintele lui Emil Botta, care spunea atât de puternic, de asumat: ”Exigenţa actorului faţă de sine nu are nici limite, nici termen!”. Această stare de fapt am simțit-o oglindită de talentul și trăirea în spectacol a Elvirei. Bucuria reprezentării a venit și de la întâia prezență pe scenă a fiului ei, Filip, care, în pofida emoției firești, a avut o interpretare memorabilă. Încrederea conferită de Bogdan și de întreaga echipă tânărului, precum și libertatea de a alege și de a decide l-a situat în poziția de a intra total în personaj, în lăuntrul copilului acelor vremuri care acceptă martirajul ca legământ cu Cerul. Filip a jucat rolul nu doar prin cuvânt, ci minunat prin gest și atitudine, denotând o forță lăuntrică ce a copleșit nu doar pe mamă, ci și pe toți ceilalți colegi de platou.
Cu ochii inimii coborând în suflet, răscolind anii, ne poveștește Elvira Deatcu:
“Întâlnirea cu “Lupii albi”, pentru mine, a fost un șir de surprize plăcute, de întâlniri minunate, emoționante... Știam, auzisem de Bogdan Jianu de la Carmen Tănase, care deja era implicată în proiectele lor. Îmi aduc aminte că m-am oferit, la un moment dat, s-o ajut să-nvețe, dându-i replica-textul din primul spectacol istoric pe care-l pregătea împreună cu “Lupii albi”.
Am stat de vorbă prima dată cu Bogdan la înmormântare la Adrian Pintea, trist moment, e adevărat, dar a fost începutul unei frumoase colaborări. După ceva vreme a venit propunerea de a lucra împreună, pe care am acceptat-o cu teamă, pentru că nu mai făcusem genul acela de spectacole și știam că va fi foarte greu. Am cunoscut oameni frumoși, care nu erau actori, dar iubeau istoria și-și doreau să facă parte din proiectele acelea; am învățat enorm de la ei, le-am prețuit profesionalismul, dăruirea. Cu unii dintre ei am păstrat legătura și le port recunoștință pentru tot ce mi-au oferit. Erau o bucurie să ne întâlnim, să-l ascultăm pe Bogdan vorbindu-ne despre toate acele personaje care au existat cu adevărat și să-ncercăm să le dăm viață.
Acele spectacole aveau un farmec aparte, poate și pentru că se desfășurau întotdeauna în spații (locații) pline de semnificații istorice, pentru că existau multe momente de luptă, în care actorii erau călare, pentru că aveam cu toții costume minunate. Nu de puține ori m-am surprins atât de “furată” de poveste, încât uitam că sunt parte din întâmplare și mă bucuram, ca un spectator oarecare, de spectacol. Iar prezența publicului atât de aproape de noi, de “scenă”, făcea ca totul să fie cu atât mai aparte, mai special. La toate astea, se adăuga bucuria de a juca alături de colegi actori cu care nu mai lucrasem până atunci(în afară de Ioan Isaiu). Și pentru aceasta, sunt -o dată-n plus- recunoscătoare.
Unul dintre spectacolele mele de suflet rămâne cel de la Palatul Mogoșoaia, despre martiriul familiei Brâncoveanu, în care fiul meu cel mic a încercat să fie Matei, mezinul domnitorului. Am fost cu toții emoționați, era o partitură destul de grea pentru un copil, iar faptul că toți actorii din trupă l-au susținut și l-au felicitat la final, a fost cea mai mare bucurie pentru copilașul meu.
Cel de-al doilea scenariu, care a avut efect de balsam pentru sufletul meu, a fost cel în care am încercat, cu smerenie, să devin Regina Maria.
Îmi pare tare rău că, la un moment dat, nu a mai existat interes din partea autorităților pentru aceste spectacole. Ar fi trebuit să devină itinerante, să ducem aceste dramatizări istorice prin toate orașele țării! Întotdeauna am considerat că, doar în acest fel, adevărul istoric poate fi înțeles mai ușor, că așa poți trezi interesul unui copil pentru istoria neamului său.
Pentru tot ce am învățat, pentru trăirile, emoțiile pe care le-am avut, pentru oamenii frumoși și pasionați și dăruiți pe care i-am avut alături în acele “incursiuni” istorice, eu mă înclin și mulțumesc “Lupilor albi” și celui mai nebun și mai pasionat dintre ei, Bogdan Jianu!”
În acest foc al celor 7 ani de curaj, bucurie, emoție, pasiune, determinare, credință, rugă, cărbunii se vor și se cer stropiți cu nădejdea că Spectacolul istoriei și al vieții merge mai departe, mereu Înainte. “
“Bogdan ne-a învățat să visăm la Marea noastră nesfârșită !”, Antonia Ionescu
Întorc spițele timpului și vă invit să vi-o imaginați pe Antonia Ionescu așa, luminoasă, cu zâmbet tăinuit în buzunarul inimii, în straie de epocă, o Ilona, o asistentă de pe front sau o Marie, Regină, și în atâtea alte roluri, impecabil interpretate, lângă un foc de lemne mistuit de altă flacără, cea al sufletului.
Antonia Ionescu, o prezență caldă, cu definită forță, în spectacolele Lupilor Albi, a combinat dintotdeauna lumina cu mirajul tăcerilor de gând.
În acest cadru de pace, Antonia Ionescu ne împărtășește trăirea sa:
“Lupii Albi m-au reîntâlnit cu istoria. Cred din suflet ca este nevoie de astfel de proiecte și cred că trebuie să ne învățăm copiii, de foarte mici, ce înseamnă trecutul , valorile și tradițiile. Pentru că un popor care își uita istoria și îl reneagă pe Dumnezeu este bun popor pierdut.
Întâlnirea cu Lupii Albi m-a învățat că orice este posibil atâta vreme cât nu îți pierzi nădejdea.
În fiecare dintre rolurile mele am investit o parte de suflet. Actorul se are ca unic instrument pe sine. Și lucrează cu emoții. Se înfățișează în fața publicului cu toate ale sufletului. Cu fiecare rol am descoperit ceva nou despre mine si în fiecare rol am lăsat bucăți de suflet. Stii, exista vorba în popor "joci teatru". Nimic mai fals! Teatrul nu se joacă. Se simte, se trăiește si se oferă oamenilor cu sinceritate.
Prima întâlnire cu Bogdan a avut loc într-o zi de primăvara. Sus, pe turnul Chindiei, în Târgoviște. Am urcat și sus era toată echipa de filmare pentru video clipul piesei Happy. Atunci ne-am cunoscut. Apoi a urmat colaborarea cu Lupii Albi. În vara lui 2014, am făcut parte din distribuția spectacolului Vlad Voievod Dracula. Țin minte că repetam în paralel la spectacolul “Hamlet” al Teatrului Tony Bulandra din Târgoviște, al cărei angajată sunt, și care urma să se joace la Ruinele cetății. Lupii Albi repetau în Parc, astfel că fugeam de la o repetiție la alta.
A fost, desigur, o experiență deosebit de emoționantă. Mai apoi, în toamnă, a urmat un alt spectacol, pe care, de data aceasta, l-am jucat chiar lângă Turnul Chindiei. Așa a început colaborarea mea cu Lupii Albi. Povestind acum, scot la suprafață noi trăiri și sensuri pe care nu le-am conștientizat cu aceeași putere anterior, îmi dau seama ca primele mele întâlniri cu Lupii Albi sunt strâns legate de Turn. Și îmi aduc aminte de legenda care spune că, odată ce ai urcat în turn ,nu vei mai părăsi niciodată orașul.
Colaborarea cu Bogdan si cu Lupii Albi a venit cumva de la sine. Au urmat multe spectacole minunate. Cel mai aproape sufletului meu este 1917. Ne-am împrietenit, am descoperit un limbaj comun. Și cred că, ce este cel mai important, este că am învățat multe unul de la altul. Vorbeam și vorbim și azi despre istorie și despre teatru, respectiv, despre pasiunile noastre. Este o relație bazată pe prietenie și respect. Bogdan este unul dintre cei mai buni, loiali, sinceri și pasionați oameni pe care îi cunosc. Fundamental este că Bogdan Jianu e un om cu frica lui Dumnezeu. Și această realitate se vede în tot ce face. Un minunat partener de scena, cu mult talent, un om extraordinar de generos sufletește. Iar generozitatea lui se oglindește și în spectacolele pe care le creează.
Știi, Irina, e un citat din “Micul Prinț”, care îmi place mult și care spune așa: „Dacă vrei să construieşti un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale. Învaţă-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârşită !”
Aceasta este povestea cu Bogdan și cu Lupii Albi .
Bogdan ne-a învățat să visăm la Marea noastră nesfârșită !”
***
Partea a V-a din Documentarul istorico - cultural “Lupii Albi” : 5 iunie 2020