EVZ vă propune la 60 de ani de la înfiinţarea Securităţii, principalul serviciu represiv al PCR, un interviu-fluviu cu politologul Vladimir Tismăneanu

Şase decenii s-au împlinit ieri de când Securitatea a fost băgată în sânul românilor, ca un şarpe otrăvit. Opera acestui instrument al răului: 640.762 de oameni au ajuns la puşcărie, în lagăre sau au fost deportaţi din cauza muncii “informative” întreprinse de “băieţii cu ochii albaştri”. Şi numărul nu e complet. Cercetătorii descoperă mereu nume noi de adăugat pe lista terorii.

EVZ pune întrebări despre ce a fost atunci şi ce este acum securistul, personaj enigmatic, fără morală sau scrupule, care a lepădat haina ideologiei comuniste pentru paltonul haute-couture capitalist. Care conduce din umbră sau de la vedere “marile afaceri”, în fapt o jupuire constantă a statului român de resurse. Care nu mai torturează oameni în beciuri infecte, ci ia credite nerambursabile, face avere, plajă în Miami şi ski în Austria. Sunt peste tot: din Parlament până în consiliile de administraţie ale multinaţionalelor.   EVZ întreabă. Răspunde politologul Vladimir Tismăneanu, coordonatorul Comisiei Prezeidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Nicio iluzie despre rolul funest al Securităţii EVZ: Pentru românul mediu statistic, Securitatea a produs (şi încă produce) o eterogenitate de atitudini şi sentimente. Pentru unii, “braţul înarmat” al ordinii socialiste a fost “le mal du siecle”, alţii, din contră, au argumentat că existenţa unui serviciu secret era absolut necesară pentru protejarea intereselor României comuniste. Cum “citiţi” prezenţa instituţiei în istoria recentă a ţării? Aveţi “sentimente” vizavi de acest subiect? Sau e doar un topic de studiu? Vladimir Tismăneanu: Securitatea a fost construită, asemeni Cekăi lui Felix Edmundovici Dzerjinski, drept „sabie şi scut” servind interesele partidului comunist, respectiv al nomenklaturii şi liderilor acesteia. Au existat momente de relativă „scăpare de sub control”, însă acestea au fost efemere şi Securitatea a revenit urgent la matcă, adică a reintrat sub totala supraveghere a aparatului de partid, atât la nivel central, cât şi local. Nu am avut niciodată vreo iluzie privind rolul funest al acestei instituţii. Regimul comunist, în România ori în altă parte, nu ar fi putut funcţiona fără prezenţa ubicuă şi terorizantă a poliţiei secrete.

O poliţie politică pentru care nu era suficientă descurajarea şi neutralizarea oricărei activităţi de opoziţie, ci care urmărea controlul minţilor umane.  Teroarea poliţienească şi ideologică au fost inseparabile, în cazul sistemelor totalitare, de dreapta ori de stângă.  Mărturisesc că pentru mine Securitatea a fost o instituţie indubitabil criminală, lucru scris de altfel şi în Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale. Criminală prin scopuri, comportamente, metode. Nu există circumstanţe atenuante pentru crimele împotriva umanităţii comise de Securitate. Din perspectiva mea, ele sunt imprescriptibile, tot aşa cum nu se prescriu crimele juntei din Argentina ori cele ale dictaturii naziste. Scria odată marele istoric Richard Pipes, „despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune, nu se poate scrie fără pasiune”. ”E o probă de daltonism să-l consideri pe Brucan dezident” În acest sens, urmând lecţia sa, dar şi pe a unor François Furet, Marin Malia ori Alain Besançon, îmi asum o atitudine valorizantă în analiza pe care o întreprind. Mi se pare astfel o probă de daltonism istoric şi moral să-i privim pe autorii „Scrisorii celor şase”, şi mai ales pe Silviu Brucan, drept un fel de disidenţi. Au fost fracţionişti în interiorul PCR, au dovedit un anumit curaj în datele concrete ale României lui Ceauşescu, erau însă militanţi care au rămas convinşi că Securitatea fusese creată „pentru apărarea cuceririlor revoluţionare”. 

Îi deranja doar faptul că ea devenise o unealtă în mâinile clanului Ceauşescu, nu că era o instituţie ilegală, conspiraţionistă şi criminală prin chiar natura ei. Odată readusă sub biciul partidului, ori al FSN-ului, nu mai aveau probleme cu Securitatea şi securiştii. Cum altfel putem explica benevolenţa lui Ion Iliescu faţă de atâţia securişti notorii, fie ei din zona serviciilor interne, din aceea a DIE/CIE ori a direcţiei de informaţii a armatei?  Spărgând miturile despre o Securitate „patriotică”, Raportul Comisiei Prezidenţiale a provocat reacţii furibunde venind din aceste zone reptilian-întunecate.  „Monstrul”, privit în ochi

Survolând statistica macabră a victimelor Securităţii, compilată în decenii de studii academice, cineva poate conchide rapid că principala instituţie represivă a statului comunist a întemniţat şi ucis cu o metodă de inspiraţie marxistă sute de mii de cetăţeni. Se află şi altceva în spatele acestei “măşti criminale”? Ideologia a fost cheia întregii operaţii de asasinat în masă, alibiul criminalilor care se socoteau absolviţi de orice vină. Revoluţionarii bolşevici credeau că au Istoria de partea lor, se simţeau aprioric exoneraţi prin această alianţă cu logica unui mitizat determinism social. Totul era permis atunci când Dumnezeu fusese  înlocuit prin mistica Raţiunii şi cultul Proletariatului decretat drept clasa mesianică  a istoriei. Violenţa statală era consfinţită ca metodă legitimă. Crimele Securităţii au fost astfel ideologic motivate, nu au fost acţiunile unor psihopaţi individuali ori ale unor gangsteri banali.

Fireşte, au existat nenumăraţi sadici între torţionari, tot aşa cum în rândul SS-iştilor erau destui criminali de drept comun. Dar nu sadismul individual explică apetitul terorist al securiştilor, ci convingerea că servesc interese superioare. Devotamentul pentru „Cauza” partidului al unor Ioan Soltuţiu (anchetatorul lui Pătrăşcanu, între alţii) ori al lui Gheorghe Enoiu, şeful anchetelor speciale, principalul torţionar al anilor ’50 şi ’60, nu poate fi negat ori subestimat. Sunt convins că şi astăzi Enoiu găseşte argumente ideologice pentru fărădelegile pe care le-a înfăptuit. Cred că nu m-am înşelat când am crezut că l-am recunoscut pe Enoiu stând, împreună cu soţia pe o bancă din Parcul Herăstrău.

Era în iulie anul acesta, eu mă plimbam împreună cu puştiul meu Adam, era în ziua când plecam spre Sighet pentru a participa la Şcoala de Vară organizată de Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. A fost una din acele borgesiene coincidenţe, stranie şi inexplicabilă, care ţi se întâmplă doar de câteva ori în viaţă. M-am uitat în ochii lui, el m-a privit ţintă, sfidător, fără ruşine. Sunt sigur că ştia cine sunt. Numele lui Enoiu e menţionat în Raport, ştiu că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a iniţiat o acţiune pentru aducerea acestui monstru în faţa justiţiei. Şi totuşi, nimic nu s-a întâmplat.

Ce aşteptăm, cum explicăm această scandaloasă situaţie? Aş mai menţiona faptul că pe lângă Securitate, au existat Comisia Controlului de Partid şi Ministerul Controlului de Stat, instituţii represive care au înspăimĂntat şi chinuit mii şi mii de oameni. De ce nu vorbim despre Dumitru Coliu, despre Constantin  Pârvulescu, despre Ianoş Vincze? Leonte Răutu, dictatorul ideologic absolut În România postdecembristă Securitatea pare să însumeze nu doar ororile fostului regim, ci şi pe cele ale actualei ordini politice. “Erorile” democraţiei ţin de o oarecare zonă gri, greu identificabilă, mereu asimilabilă fostelor structuri securiste. Cum a reuşit Partidul să iasă “curat” după 45 de ani de experiment totalitar?  Nu voi obosi să o spun: Securitatea a fost o instituţie subordonată total partidului. Dacă vă amintiţi filmul lui Alexandru Solomon despre afacerea „bandei Ioanid” („Marele jaf comunist”) — la un moment dat colonelul Enoiu o spune categoric:  întregul scenariu a fost scris la Comitetul Central. Tot astfel, numai un naiv ori un analfabet istoric îşi poate închipui că afacerea Noica-Pillat a fost urzită de Securitate.

Firele duc inexorabil către Direcţia de Propagandă şi Cultură a CC al PMR, către Jdanovul României, dictatorul ideologic absolut care a fost Leonte Răutu. Drăghici era un primitiv, un individ rudimentar. Linia Securităţii o dictau membrii Biroului Politic, Dej, Teohari Georgescu, Ceauşescu, Chişinevschi, Pauker, Răutu, Moghioroş, Pîrvulescu, Borilă, Bodnăraş, Maurer, Miron Constantinescu. Securitatea a aplicat cu morbidă ardoare programul urii sociale, al eliminării „duşmanului”, conţinut în ideologia luptei de clasă a partidului comunist.  A disocia rolul Securităţii de cel al partidului, inclusiv în viaţa de apoi a regimului, ar fi o eroare. Cele două instituţii au fost mereu întrepătrunse, îngemănate, s-au susţinut şi au colaborat cu perversă dragoste mutuală.  Ca şi NSDAP şi Gestapoul. Ruşinea de a fi copilul unei bestii scelerate Dacă acceptăm faptul că foştii securişti au “privatizat comunismul”, preluând o formulă utilizată de Marius Oprea, putem conchide că piaţa liberă este de fapt doar o marionetă în mâinile “lor”? Nu pot împărtăşi asemenea generalizări, deşi împărtăşesc dezgustul în raport cu privatizarea nomenklaturii. Nu e nicio bucurie să-i vezi pe fiii şi ginerii foştilor magnaţi comunişti prosperând sub ochii noştri, fără vreo urmă de căinţă ori regret. Pe de altă parte, piaţa liberă şi competiţia democratică generează comportamente spontane ce nu pot fi anticipate de nici un fel de „laborator” securist. Nu mă îndoiesc că multe din ideile perestroikăi se vor fi născut în mediile KGB-iste.

La urma urmei, erau cei mai bine informaţi referitor la colapsul moral şi economic al sistemulu. Dar există iniţiativa umană, există aspiraţii spre libertate care nu pot fi îndiguite prin manoperele poliţiei secrete.  Securitatea  a încercat mereu să dezinformeze, să intoxice şi să compromită mediile şi acţiunile disidente. Ştim că s-au plasat minciuni confecţionate cu minuţie împotriva unor Doina Cornea, Paul Goma, Dan Petrescu, Vasile Paraschiv ori, în zona rusă, împotriva unor Soljenitîn şi Saharov.

În plus, sunt convins că la a doua generaţie, deci a copiilor de ofiţeri şi de informatori, începe să funcţioneze şi sindromul ruşinii. Nu cred că este o mare plăcere să ştii că părintele tău a fost un anchetator feroce, o bestie scelerată care a servit un sistem criminal. Treptat, ca şi în Germania post-nazistă, vor apare şi forme de delimitare generaţională. Ceea ce nu înseamnă că nu există nesimţire morală. Vasile Paraschiv, erou al disidenţei anticomuniste, s-a trezit ameninţat, în anii recenţi, de fiul unuia din foştii săi torţionari.

Socialismul de stat este adesea asociat cu teroarea. Îmbracă securistul, de unul singur, această teroare sau este doar o piesă dintr-un puzzle mult mai larg?  Instituţia Securităţii a fost una criminală, opusă însăşi ideii de stat de drept. În termenii lui Kolakowski, a fi lucrat în această instituţie, a fi servit-o, înseamnă a fi colaborat cu Diavolul, deci a te fi îndrăcit. În plan moral, exorcizarea are şi va avea loc prin cunoaştere. De aici şi semnificaţia durabilă a Raportului Comisiei Prezidenţiale. Este însă nevoie de o lege a lustraţiei pentru a preciza aceste chestiuni de o manieră cĂt mai riguroasă şi impersonală. În plan penal, deci dincolo de cel etic, este nevoie de probe individuale, nu putem proceda ca ei, prin atribuirea culpabilităţii colective. Istoria disperării sub comunism Cazuri recente de colaboratori deconspiraţi au indicat cu precizie importanţa pe care subiectul “Securitatea” o deţine încă pe agenda societăţii civile. Este Securitatea un subiect nemuritor? Pe de altă parte, putem vorbi de un anumit “rasism biografic”? În definitiv, tindem să blamăm colaboratorii, dar nu ştim cine au fost ofiţerii instituţiei. Nu e vorba de niciun fel de „fatalitate biografică”, ci de dreptul unei societăţi de a-şi cunoaşte trecutul traumatic. Securiştii (ofiţeri şi informatori) au participat la perpetuarea Răului, la crearea unui sistem infernal în care fiecare bănuia pe fiecare, deci a unui univers din care dispărea orice noţiune de încredere şi solidaritate, lăsĂnd loc în schimb disperării şi demoralizării cotidiene. Cineva ar trebui să scrie o istorie a disperării sub comunism. Evident, nu s-a ajuns la împlinirea acestui model orwellian. Ispita libertăţii este mai puternică decĂt menghina totalitară.  În cazul informatorilor, părerea mea este că ei trebuie să facă două lucruri: mai întâi, un pas înainte, prin care să-şi recunoască trecutul maculat moral. Apoi, un pas înapoi, deci să se abţină să facă pe mentorii Cetăţii, pe directorii de conştiinţe, pe călăuzele morale. „Nu le datorăm nimic!” Nimic nu-i califică în acest sens, ba chiar dimpotrivă. Doar astfel se va ajunge la transcenderea vinei.  Expiaţiunea implică mărturisire, rostire publică, asumare. Nu contează ce ne spun ei despre faptul că au „turnat” din datorie patriotică, că au scris numai lucruri minunate despre amicii lor, că de fapt ei ne făceau un mare bine scriind despre noi, că alţii ar fi putut scrie lucruri mult mai grave. Nu le datorăm nimic acestor domni şi doamne. Evident, unii dintre ei erau în felul lor tot un fel de victime, precum Kapo-ul din lagărele de concentrare naziste. Dar erau „victime” din altă categorie decât martirii necolaboraţionişti ai închisorilor ori cei anchetaţi pentru simplul delict de opinie. Fără claritate morală ne rătăcim în abulia mlăştinoasă care pune semnul egalităţii între victimă şi călău. Precaritatea postcomunismului în România este întotdeauna marca prezenţei unor interese ascunse (securiste), dar aproape niciodată a absenţei drepturilor. De ce asumă intelectualii romĂni vizibili “ideologia Securităţii”, marginalizând, până la excludere, discursul drepturilor?  Va mai trece ceva timp până ce discursul drepturilor va fi articulat persuasiv în România. Nu sunt pesimist, constat doar că nu avem acea tradiţie disidentă care s-a ocupat exact de aceste chestiuni. Ne aflăm acum în plin efort, mai ales din zona PD-L, în prelungirea acţiunii Comisiei Prezidenţiale, de constituire a acelor regimuri de discurs şi acţiune politică prin care să poată fi formulate aceste „revendicări”. Ceea ce-şi propune, de pildă, Institutul de Studii Populare este exact reconstrucţia unui spaţiu în care interesele şi drepturile să fie reconciliate prin menţinerea unei dezbateri naţionale lipsite de inhibiţii şi tabuuri mortificante. CONCLUZII Ce este un securist

Cât e istorie şi cât e memorie atunci când vorbim despre Securitate?  Memoria este şansa unei societăţi de a nu sucomba vidului moral. Istoria se clădeşte pe memorie, este coagularea diverselor straturi ale memoriei în discurs analitic, curajul de a ieşi din patul procustian al clişeelor auto-glorificante şi al milei de sine. Securitatea a devenit la un moment dat o instituţie ce recruta masiv în rândurile populaţiei. A analiza motivele angajării în Securitate, mentalităţile informatorilor, raţionalizările lor sunt substanţa unui act istoric, deoptrivă lămuritor şi reparator.  Nu putem trata Securitatea ca un fel de comando terorist picat de pe Marte. Vedem chiar astăzi cum naţional-securismul nu se dă bătut, atacă mereu, cu înverşunată agresivitate. Deci, securismul a prins rădăcini, iar acest subiect îşi aşteaptă analiştii.

Ce este un securist?  Securistul este agentul Răului, un individ pentru care Binele este un concept perimat, ridicol, fără vreo semnificaţie reală. Securistul ştie să-şi găsească scuze. Ştim că există cazuri de foşti ofiţeri ai Securităţii care au devenit istorici ai filmului, şefi pe la ICAB, directori de biblioteci universitare ori inspectori silvici, fără a explica vreodată cum a fost posibilă complicitatea lor activă cu forţele demonice. Au fost un timp draci, după care s-au întors în lumea noastră, mai mult sau mai puţin normală.

Fireşte, este o enormă minciună. Nu se poate să slujeşti Răul cu îndârjire şi să pretinzi apoi că nu ai ştiut ce faci. În plus, să ne înţelegem, partidul nu a urât Securitatea. Securiştii erau, mai preus de orice, activişti de partid. Tot aşa cum SS-iştii erau cei mai de încredere nazişti.  Singurii cărora, în discursuri de taină, precum cel ţinut de Heinrich Himmler la Poznan, li se putea încredinţa sarcina supremă: eliminarea fizică a milioane de semeni numai din raţiuni strict ideologice.

CITIŢI ŞI:

Securitatea refuză să iasă la pensie