Black Lives Matter ar merita să devină cavaleri ai Ordinului Steagul Roșu al Muncii, înaltă decorație sovietică (foarte posibil să fi auzit și Martin Luther King de ea). Deja sunt raportate depășiri de plan la culcat la pământ statui „rasiste”. Nu și ale lui Lenin, care sunt dezvelite, lasciv și revoluționar, de lenjeria intimă roșie.
Plini de spume pentru că, la fel ca în Europa, și în Statele Unite drumul către un trai mai bun înseamnă - ghinion - să mai pui și osul la treabă, afro-americanii (apropo, „polițist alb” nu are conotație rasistă?) au socotit că a venit momentul prielnic să-și regleze conturile cu albii, după moartea lui George Floyd.
În trenul pus la dispoziție de mișarea Black Lives Matter, afro-americanii s-au urcat - ca minerii spre București - gratis, și au început vânătoarea de rasiști.
Dar, întâi de toate, cel mai comod le-a fost să combată cu morții, morții n-au ce să le mai facă: luptă, luptă și dă-i, și dă-i și luptă cu generalul Lee și cu foștii președinți ai națiunii americane.
Tactica este similară cu cea a mișcării Antifa: a obliga poliția să le reprime atacurile și jafurile asupra bunurilor publice și private pentru a „dovedi” astfel că Statele Unite sunt conduse de un guvern „rasist”.
Și că, „defavorizați” fiind, de mici, faptul că pleacă din magazine, prin vitrina tot de ei spartă, cu un televizor sub brat, trebuie citit în altă cheie, nu în cea penală.
Ce nu știu cei care, acum, se pare că își descoperă tendințe latente de linșaj, punând febril funii pe gâtul statuilor confederate, este că există, fix în „rasistele” State Unite, și suprematismul negru, nu numai alb.
O doctrină, da, suprematistă și rasistă, la originea căreia se află organizația Black Hebrew Israelite Movement. Care afirmă superioritatea negrilor asupra albilor.
Este vorba de rasismul invers, „revers racism”. Sociologii americani mai desemnează acest fenomen prin expresii precum „antiwhite sentiment” sau „antiwhite attitude”.
Asta ca lucrurile să nu mai fie văzute, vorba aceea, doar în alb și negru.
Dar cine mai stă să mai citească despre aceste realități cam nespuse, când febra revanșardă îți dă, cum s-ar zice, aripi?
Această febră a „anti-rasismului”- faza pe statui - și-a găsit ecou și în Europa de Vest. Și în capitalele-far ale culturii apusene, jos cu ele!
Președintele Franței , Emmanuel Macron, a afirmat (ca un mușchetar, se cuvine, în treacăt, a fi spus ), că Republica nu-și va dărâma statuile.
Repede, consilierii de la Palatul Elysee au dres-o, corect politic. Nu trebuie dărâmate, ci „recontextualizate”.
Adică, lângă orice statuie care are conotații colonialiste, rasiste, trebuie pus un „contra-monument” care să reprezinte alte personaje, pentru a le explica pe primele.
Și niscavai tăblițe în care „bunele” și „relele” să poată fi citite de toată lumea.
De remarcat ce iute puternicii lumii se pliază pe corectitudinea politică, scoțând din joben termeni precum „recontextualizare”, de i-ar invidia până și cei mai stahanoviști din corporații.
Altfel, dacă e să se pună de acord, să mai reducă din suferință, din sărăcie, din războaie, să scoată din ultragiu viața celor lăsați la marginea lumii, ar sfârși în zicala „s-au scremut munții și a ieșit un soarece”.
Toate bune și frumoase. Numai că, recent, în Germania, a fost dezvelită în glorie o statuie a lui Lenin, ironie a sorții, după 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului.
Trecând peste faptul că un asemenea demers reprezintă o insultă în obrazul a zeci de milioane de oameni ale căror vieți și destine au fost distruse de comunism, nimeni nu s-a mai repezit să o dărâme. Sau să o interzică.
Așa cum au făcut-o, în Est, țările europene, pățite. Pentru că au fost vândute de „aliați” lui Stalin, precum vitele în obor. Sau precum sclavii negustorilor, că tot veni vorba.
Inclusiv în România, unde se dorește de mulți a fi uitat, comunismul a avut efectul unui bocanc de vidanjor care s-a șters, apăsat, pe iarbă.
Bună sau rea, cum o fi fost, măcar era verde iarba noastră.
Dubla măsură continuă. În timp ce nazismul a fost condamnat, cu proces în toată regula , părinții unui regim cel puțin, cel puțin la fel de odios, sunt încă frecventabili.
Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NSDAP) a fost interzis prin lege.
Partidul Marxist-Leninist al Germaniei (care a dezvelit statuia lui Lenin) se bucură de deplină legalitate.
Așa cum se bucură „suvenirurile” din fosta URSS, ca să nu mai vorbim de o pleiadă de marfă, începând de la ceasuri și terminând cu motociclete Ural, exportată de Rusia către Occident, și purtând însemnele comuniste, plus cele ale KGB.
Dacă purtau însemne precum svastica sau cele ale Geheime Staatspolizei, sinistrul Gestapo? Mai puteau fi vândute? Firește că nu.
O carie netratată, ca multe altele nerezolvate, după cel de-al doilea Război Mondial.
Apropo de „recontextualizare”, ce „contra-monument” ar trebui pus lângă statuia lui Lenin?
China râde, Putin râde, dimineața râde iară.