De ce românii nu reacționează față de mai nimic din ceea ce le strică viața și le întunecă viitorul? O întrebare la care eu nu am răspuns. Lene, resemnare mioritică, atitudine meditativ-filosofică din categoria „apa trece, pietrele rămân”? Cum ziceam, nu știu să răspund. Dar de observat, observ.
Să recapitulăm: milioane de bucureșteni și nu numai, dar să nu ne complicăm, plătesc gazele francezilor de la Engie, electricitatea italienilor de la Enel, iar apa, tot unor francezi, cei de la Apanova. În baza unor facturi emise lunar, bucureștenii achită contravaloarea serviciilor livrate, calculate în baza unor algoritmi mai savant elaborați decât cei care calculează corecțiile traiectoriei către Lună a unei navete spațiale.
Doar astfel a fost posibil ca 1,2 milioane de consumatori de energie, din Bucureşti și câteva județe din jur, să plătească în anul 2014 către Enel facturi la electricitate cu 2,5 milioane de euro mai mari decât ar fi fost corect. Câțiva directori români au fost reținuți de DNA, dar au fost puși repede în libertate, un italian, Matteo Cassani, directorul general al Enel Energie Muntenia, s-a sinucis, aruncându-se în gol de pe sediul companiei, după care, în cel mai pur stil românesc, peste poveste s-a așternut praful uitării.
Din când în când, a mai răzbătut câte o știre cu privire la metodele de repatriere a profiturilor realizate, pe puțini i-a interesat, și mai puțini au înțeles sau le-a păsat. Bucureștenii - insist să mă refer doar la ei, pentru a nu complica expunerea - nu s-au arătat interesați nici măcar de ceea ce ar fi trebuit să le fie mai mult decât evident, pentru că îi implica nemijlocit. Au acceptat ca pe ceva firesc să urmărească atent calendarele, pentru a nu rata intervalele stabilite, să-și citească singuri cifrele înregistrate de contoarele de gaz și electricitate, să le noteze grijuliu, ca să le raporteze furnizorilor.
Nu le-a trecut prin cap, că nu este deloc de datoria lor să le facă pe timpul și pe telefoanele lor treaba francezilor cu gazele și a italienilor cu electricitatea. Nu le-a dat prin minte nici faptul că reducerea cheltuielilor făcute de furnizori se face prin lăsarea a mii de români fără slujbe. Munca clasicului cititor de contor, cel pe care părinții și bunicii noștri îl știau pe nume, îl întrebau de sănătate și îl serveau cu o cafea sau cu o prăjitură de casă, este acum prestată gratis de sute de consumatori, fără ca acestora din urmă să li se pară nimic ciudat. Și nici trist.
Cu siguranță, nu li se va părea trist nici ceea ce am văzut zilele trecute la Carrefour-Băneasa. Nu știu, dacă doar acolo, casele de marcat, așa cum le știm, operate de casier, au dispărut. Nu mai erau decât patru, în locul celorlalte au fost plantate dispozitive unde munca o face cumpărătorul: trece codul produselor peste un cititor, prețurile sunt însumate automat, iar totalul se achită cu cardul. Rezultatul este același cu cel arătat în cazul furnizorilor de gaze și electricitate, vor dispărea ca și cum nu ar fi existat niciodată joburile multor români. Munca lor o vom face gratuit noi, cumpărătorii, fără ca asta să ni se pară nicicum.
Îl pot înțelege pe străinul căruia nu-i pasă de români, așa cum i-ar păsa de ai lui. Este ceva normal, să-ți fie mai aproape ai tăi, este omenește, oricât ne-am crampona de fel de fel de corectitudini politice. Ceea ce nu înțeleg, este de ce românilor nu le (mai) pasă de români.
În loc de încheiere: la cele patru case de marcat și încasat cu casier erau câteva persoane, la zecile de case deservite chiar de cumpărători era plin. Progres? Poate! Dar dacă progresul înseamnă să ne transformăm în lupi pentru semenii noștri, nu ar strica să ne gândim de două ori ce vrem nu doar pentru noi, dar și pentru cei care vin după noi. Nu toți copiii noștri vor vrea sau vor putea să ajungă Einstein, Pasteur, Al Pacino sau Gaudi, unii poate s-ar fi mulțumit să fie cititori de contor sau casieri. Nu vor mai avea unde.