Veturia Suciu este o țărancă. Se definește atât de profund, încât fiecare literă ar trebui iluminată în spectrul majusculei. Povestea ardelencei din Cojocna, de Cluj, e legată, pe lângă iile pe care le coase de-o viață, ca ambasadoare în târgurile meșteșugărești din întreaga Europă, și de cartea pe care a început s-o scrie la 70 de ani. Despre satul ei, cu obiceiurile, cântecele, dansurile și legendele unei lumi topită sub nepăsare. Doamna Veturia va intra, luna viitoare, în cel de-al 88-lea episod al vieții sale. Cu ocazia asta și-a făcut cadou volumul, de aproape 400 de pagini, ”Mărturii etnografice de pe plaiuri someșene”, tipărit în mare parte din ”podina” ei. Adică banii puși de-o parte. Am întrebat-o de ce a făcut toate astea. ”Să se știe”...

Să știți că așa e, cum spune doamna Veturia, cel mai greu e începutul, cum așterni primele cuvinte, ce vrei să transmiți. Să te gândești bine la toate astea. După cum mărturisește, s-a rugat la Maica Domnului înainte să se așeze la masa gândurilor care o potopiseră, deschizând caietul studențesc, luând pixul și amintindu-și de toate cele prin care a trecut. A străbătut jaloanele vieții, cele bune, cele rele, cu tot cu imaginile satului, îmbrăcat în sărbătoare ori încotoșmănat în crivăț, cum l-a obligat istoria.

Casa cu pereți din culori

 

O fi un destin, pentru că altfel nu știu cum exact în fața standului costumelor populare m-am oprit. Acesta, nu altul. Zăresc părul alb dereticând oarece acareturi. Nu m-am mai putut mișca din loc, trebuia să-i dau binețe și exact așa am făcut. Ca să descopăr văpaia gândului bun… Rostirile se deschid fără pic de reținere, Mă invită în viața ei, așternută pe câțiva metri pătrați, în Muzeul Satului din inima României. Și pe loc mă simt ca într-o casă ai cărei pereți au fost ridicați numai din culorile iilor. Îmi zice că așa e acum, modern, să fie denumiți țăranii ”meșteri populari”, adică cei care obțin tot felul de lucruri din mărinimia priceperii lor. Numai că pe vremuri, în cu totul altele, cum cei de azi nu le-au cunoscut, era de neconceput altfel ca orice femeie să coasă pentru a-și împodobi sălașul și pentru a-și îmbrăca familia. La fel cum fiece bărbat mângâia lemnul, dându-i aripi. Și fierul, oferindu-i puritate.

Nesfârșitele drumuri

Și dumneata, acum, tot meșter popular te numești, după noua strategie de comunicare, îi țin isonul. Din 1992, de când a fost la un festival de folcor, în Cluj-Napoca, e remarcată de experții în arta cusăturilor. Și invitată apoi în țară, pe la târgurile de profil. În 1994 a venit întâia dată la Muzeul de la Șosea, al Satului bucureștean. Și să te ții de drumuri, că multe au mai fost în anii aceștia, prin toată Europa. Străinii se minunau, iar românii noștri, care pe unde plecaseră la muncă, o îmbrățișau.

Costumașele de botez

Șabloanele au căzut pe dată, nu mai ai de-a face cu acele cuvinte seci. Dacă o asculți pe această femeie, cu atenție, îți dai seama că te ia de mână și te conduce, peste orice obstacole, direct în ograda sa din depărtări. Acolo unde simți aerul proaspăt al dimineților și cerul precum un acoperiș. Hora în care am intrat se joacă numai dacă știi a ține pasul cuvintelor ei. Nu-i place în București, că oamenii sunt prea grăbiți, că unii traversează strada pe roșu, iar alții nu au bunul simț de-a oferi locul unui bătrân, în autobuz. Lasă că nici la ea în comună situația nu-i mai fericită, recunoaște. Unii o bârfesc pentru că încă se mai ocupă de cusăturile ei. Tinerilor parcă le-ar fi jenă să se mai apropie de ac și de ață. Darămite de povețele adormite în podurile, tot mai puține, ale buneilor. Dar uite că niște români, tocmai din Canada, i-au dat comandă pentru costumașele de botez ale copiilor lor. Văd aliniate, de-a lungul altor siluete, iile în miniatură, ca pentru păpuși.

”Toate de la Dumnezeu îți vin”

Noua mea cunoștință va împlini 88 de ani chiar luna viitoare. După cum se învârte, e clar că trupul nu ține câtuși de puțin cont de informațiile calendarului. Când i-am spus că îi fac și poze, pe dată scoate dintr-o sacoșă hainele cele bune, se scuză și dispare pentru câteva minute. Numai cât să se schimbe, ca să îmi arate curcubeul sub care și-a purtat gândurile și sentimentele. Se întoarce, își ia baticul și îl plămădește din buricele degetelor. ”Nu-mi trebuie oglindă”, aranjându-se după un tipar pe care îl știe, sunt convins, chiar și cu ochii închiși. ”Și felul cum ești, și traiul pe care îl ai, toate de la Dumnezeu îți vin, numai să te respecți pe tine însuți”, mă învață. Dă roată cu privirea către țesături și se autodefinește. ”Lucurile astea mi-au dat viață”. Și întărește impresia pe care deja mi-a creat-o. ”Nu-mi stau mâinile deloc”. Crezul nu și l-a abandonat vreodată. ”Am trăit numai din muncă cinstită”.

”Maică sfântă, ajută-mă!”

Se încheie primul capitol al acestei întâlniri. Are grijă să pună rânduială în felul narațiunii. Soțul ei, pe care l-a chemat Alexandru Suciu, a fost vătaful grupului de dans popular al comunei. Vorbește la timpul trecut. S-a prăpădit cu 19 ani în urmă. Îmi dau seama, după umbra din ochi, prin ce a trecut. Suferința capătă o formă cum, poate, nu se aștepta. Atunci i-a venit gândul să scrie despre viața ei și despre câte a văzut în rândul celor de-un leat cu ea. Prea erau multe fotografii adunate în suflet, de care încă nu se atinsese. De acolo de unde spera, ”de la Maica Domnului”, izvorul a început să curgă. Încerc să fiu alături de ea, cu gândul numai, în odaia cu litere.

Lacrimile, ca un semn

Și-a cumpărat caiete studențești și pixuri. A luat pe cel dintâi, l-a așezat pe masa de la fereastră și s-a închinat. Treceau zile și nopți în care se gândea la un anume răsărit pe care vrea să-l descrie. Când au început să-i curgă lacrimile, a știut că acela e și drumul pe care să meargă în descrierile sale. Se așeza la masă și nu se mai ridica de acolo cu orele. Viața zbura printre virgule, foile se umpleau cu repeziciune, în piept simțea o ușurare, că prea mult ținuse în ea cele ce avea de spus.

”Mintea mi-a rămas la clipele acelea”

S-a întors la copilăria ei. Ca elevă, se vede în momentul acela negru din 1940, când Transilvania de Nord e ocupată de Ungaria Horthystă, iar la școală elevii români nu mai aveau voie să vorbească, nici măcar între ei, decât în limba maghiară. Se sfârșește războiul și toată suflarea satului se zbate în sărăcie cruntă. Vin comuniștii la putere și pun mâna pe animalele și pe pământurile oamenilor. ”Am rămas fără nimic după război. Toată suflarea omenească era distrusă”. E ca și cum vede încă ulițele acoperite de pâclă. Copilul acelor timpuri nu poate să uite. ”Mintea mi-a rămas la clipele acelea, la Cedarea Ardealului și la patimile colectivizării”. Greu să-i pătrunzi durerea…

Despre mama

Avea 14 ani când e admisă la ”Nicolae Bălcescu”, liceu de prestigiu din Cluj. Se întâmpla în 1945, în timpuri în care băieților li se dădea întâietate la învățătură, iar pentru fete se prevestea numai bătătura cuibului lor. Se va întoarce așadar în comuna sa, unde a fost mai întâi gestionara unui magazin de confecții și tricotaje, apoi casieră în stațiunea Băile Cojocna. O întreb de unde a învățat să coasă și îmi spune că de la mama ei, care a fost croitoreasă în sat și pe care o chema Ana Nemeș. Numele de familie îi fusese maghiarizat, vine explicația dintr-un trecut imposibil a fi descifrat. ”Nu știu care era numele familiei mamei mele înainte de-a fi maghiarizat. Asta s-a întâmplat cu multe generații în urmă”, fără să fi ajuns la catastife care s-o lămurească.

”Chinul cânepii”

Deodată se luminează la chip, căci vrea să treacă la un alt stadiu al descrierilor. Din obiceiurile de peste an, de felul în care oamenii se adunau în toate simțămintele vieții lor. ”Am început cu botezul”. Continuând cu nunțile și cu înmormântările. Și tot atâtea ritualuri. Au urmat Rusaliile, Crăciunul, Paștele. ”Aveam un cor la noi în comună de 150 de persoane”. Același mod de exprimare. A fost… De Rusalii, dar numai a doua zi după sărbătoare, suflarea se stângea în câte o șură acoperită cu ample crengi, iar în interior, chiar în mijloc, atârna un ”luster”, un fel de candelabru, ”din florile timpului”, cele ce abia înfloriseră. Oamenii aveau deasupra lor Crucea. Se dădea semnalul jocurilor, acompaniate de muzici. Ardeleana, Roata, Învârtita, Aliniatul. Nu se mai fac șezători, nu mai există clacă. Vorbește despre ”chinul cânepii”, de la sădirea bobului și până la cămașa obținută din mătăsosul fir. Claca în înțelesul de familie, dincolo de limitele rudeniei. ”Cămășile să fie gata până de Paști”. Înnoit să mergi la biserică.

Legenda uriașului

Volumul e împărțit, așa cum vedeți, pe mai multe secțiuni. Descriind sărbătorile și obiceiurile, meșterii, cântecele, dansurile și legendele. E ceva special în privința fantasticului. ”Fiecare sărbătoare cu legenda ei”. Precum cea a uriașului dintr-o pădure din apropiere de Cojocna. Cum e legenda asta? O îmboldesc să mi-o spună. A fost odată un uriaș care avea o fată nespus de frumoasă. În mijlocul codrului veneau zânele să ia apă o dată la șapte ani. Apărau după-amiaza și se întorceau seara. Despre uriaș aflu că era pazniul acestui puț. Într-o zi, se apropie de izvor un om de prin locurile acestea, care își adusese animalele să se adape. Tocmai atunci fata uriașului se preumbla pe acolo. Îl vede pe sătean și dă fuga la tatăl ei, să-i spună. Bătrânul o trimite să-l aducă la el pe țăran, cu tot cu animalele lui, ca s-o învețe cum e rânduită lumea. Fata, care era la rândul ei înaltă până la stele, întinde palmele și îl ia pe plugar cu tot cu necuvântătoarele sale. Îi așează în fața părintelui ei. ”Tată, știi tu cine sunt acești oameni?”, vrea să învețe copila. ”Sunt gospodarii cei care întorc brazda în fiecare an și culeg rodul muncii lor”. Domnița tare se minunează. Credea că numai uriașii fac umbră peste câmpiile și dealurile Transilvaniei.

”Să nu-mi schimbe cuvintele”

În continuare, dragi cititori, vă spun, din cele ce știu de la interlocutoarea mea, că s-a apucat să scrie cartea asta în 2002. Dar nu a mers mai departe de câteva pagini și s-a dus la Cluj, să ceară părerea unui specialist, Maria Bocșe. ”E bine ce fac eu, doamnă?”, a întrebat-o pe etnografă. Și ea ce v-a zis? ”Mi-a zis că e bine și să scriu mai departe”. Proaspăta scriitoare folosise multe expresii de-ale locului. ”Eu i-am spus doamnei să-mi îndrepte greșelile de punctuație, dacă sunt, dar să nu-mi schimbe cuvintele”. Doamna Veturia așterne construcția ideilor sale. ”Cuvintele”, cum definește elementele neaoșului limbaj, sunt în așa fel așezate, încât dacă elimini pe vreunul e ca și cum strici întregul angrenaj al mesajului.

”Mândră mi-s că sunt țărancă”

Până și apariția în Cluj a Veturiei, la fel ca întotdeauna, subliniază, a fost ceva ce nu poți să uiți cu una, cu două. S-a îmbrăcat în straiele ei, pe care mi le-a prezentat și mie în amănunt. Albul și negrul domină. Catrința ce e cusută în fir auriu. Restul veșmintelor respectă rigurozitoatea celor două extreme. Brâul, în schimb, musai tricolor. E încălțată cu pantofi. ”În zona noastră nu s-au pomenit opincile”. Stă dreaptă, cu fruntea sus și decretează că e țărancă. Nu se sfiește câtuși de puțin de statului ei. ”Mândră mi-s că sunt țărancă!”. Și mai mult decât atât, cu demnitate își face portretul. ”Țărancă, dar cu minte luminată”. Să fie barierele pe care le-a dat la o parte? Sau poate că își dă seama de uimirea provocată în jurul ei. ”E lucru mare ca un țăran să scrie”, ca și cum în mâinile sale numai coarnele plugului ar încăpea. Nu și penița.

Trei valuri, același titlu

Se referă la trei cărți, dar pe parcurs înțeleg că sunt aceleași coperți, pe care însă le-a întregit în tot atâtea etape. Titlul în speță a rămas același. ”Mărturii etnografice de pe plaiuri someșene”. În 2003, când a lansat prima ediție, la Primăria din Cluj, în Sala Oglinzilor, producția literară avea 200 de pagini. Cu totul altceva se întâmplă în 2011, la cea de-a doua ediție, botezată în cadrul unei reuniuni la Biblioteca ”Octavian Goga”, în capitala Transilvaniei. De astă dată numărul filelor crește. Răsăriseră noi amintiri și nu putea să le ignore. Așa se și explică narațiunea care îmbracă orizonturi dintre cele mai neașteptate. Ajungem în ziua de azi, când al treilea val încă miroase a tipar proaspăt. ”Veți face încă o lansare?”. Crede că n-o să mai fie ca în trecut. Recolta memoriilor, constat, tot mai bogată de la o etapă la alta, în acest fel ajungând aproape de pagina cu numărul 400. Își mărturisește neliniștea. Să nu lase nimic din valorile satului ei pe dinafară. ”Cei ce vin după mine să știe”. Are un mod atât de grav în care spune ”să știe”, cât nostalgia celor pierdute.

Banii din ”podină”

Doamnă Veturia, îi zic, știu cum e să scoți o carte. Trebuie să vii cu bani de-acasă ori să găsești un sponsor. Zâmbește. Uite, ca pildă, cea de-a treia ediție, în cel mult 300 de exemplare. Primăria din Cojocna i-a oferit 1.000 de lei. Încă o autoritate locală, din Viișoara, de două ori pe atât. Bag seama că Viișoara cea din Cluj. Că atâtea Viișoare avem prin mai multe județe, de amețești, nu alta. Dar suma cea mai mare, 4.000 de lei, e chiar din buzunarul scriitoarei. Îmi spusese ea mai devreme că are o ”pensioară care mă ajută”. Pe lângă asta, ce-i pus de-o parte se numește ”podină”...

În ton cu moda

Nepoții i-au făcut pagină de Facebook. Dacă dați căutare Veturia Suciu, sigur îi găsiți profilul. La final, ne facem selfie. Știe ce e. Nimic nu i-a scăpat. Vizitatorii muzeului vin la ea și o salută. Cei care o cunosc. Alții, curioși, întreabă de cusături. Le răspunde și îi invită, așa cum a făcut și cu mine, să afle o poveste.