Dacă ingrata istorie a Bucureștilor a pierdut în cumplitele-i frământări amintirea unui posibil act de naștere al orașului, în cețurile ei s-a înfiripat idilica legendă a ciobanului Bucur, cel care, oprindu-se cu turma pe malurile Dâmboviței, a bătut aici un par și a săpat primul bordei al viitoare așezări. Perpetuându-i amintirea, moștenitorii săi s-au numit în mod firesc București, adică urmași ai moșului Bucur, de unde și denumirea târgului care a precedat orașul.

Nu este nicio îndoială că un Bucur a fondat Bucureștii, fiincă atâtea alte localități din țara noastră au pornit în istorie cu amintirea întemeietorului, formându-și numele prin adăugarea sufixului "ești" la numele celui care a "descălicat" în acel loc: Popa-Popești, Costea-Costești etc.

A fost și păstor, și boier, și prinț

Dar, cu toate impresionantele cuceriri ale istografiei noastre, nimeni n-a putut spune cine și ce a fost acest misterios Bucur: când păstor, când haiduc, cum, în 1761, îl socotește în memorialul de călătorie al misionarului franciscan Blasius Kleiner (cel care atestă pentru prima dată existența legendei ciobanului Bucur), când pescar sau cioban, cum în 1821 îl arată elvețianul Francois Recordon, când boier, cum îl crede, în 1821, englezul Walsh, când negustor, cum îl însemnează, în 1839, francezul Perrin, când prinț, cum îl consideră Alexandru Pelimon într-un roman apărut în preajma Unirii Principatelor.

Poate că Bucur va fi a fost o căpetenie de obște sătească, un cneaz ori un boier, în toate aceste cazuri ar putea fi fondatorul Bucureștilor.

Dar legenda ciobanului descălecător este cea care domină amintirea populară și care pare să ascundă, totuși, un sâmbure de adevăr.

"Bucur" este un cuvânt provenit din substratul dac al limbii române, spune academmicianul C.G. Giurescu și la început a definit chiar meseria de cioban (buchol), afirmă Candrea.

Ciobanul rămâne cea mai plauzibilă variantă

Pătrunzând în vocabularul nostru, turco-cumanul "cioban" , care a circulat alături de "păcurar", bucur, vechea denumire a păstorului, și-ar fi putut pierde din interes devenind nume propriu.

Dacă Bucur este un nume de esență ciobănească - fapt întărit atât de frecvența sa în marile vetre păstorești (Făgăraș, Vrancea și Săcele), dacă meleagurile bucureștene erau străbătute odinioară de Drumul mocanilor (strămoș al Căii Victoriei), pe care circulau turmele între Carpați și Dunăre, de ce unul dintre acești mocani n-ar fi rămas pe meleagurile Dâmboviței să-și pască oile?

Lipsa oricărei mențiuni documentare privitoare la Bucur ciobanul nu poate să spulbere legenda, dacă ținem seama că ciobanii umblau cu răbojul în traistă ca să-și cresteze cu lama cuțitului soroacele unor socoteli ale turmei, iar nu cu călimara agățată de zaua chimirului.