La un an după atacurile sângeroase ale Hamas, Europa rămâne blocată între indignare, simpatie și paralizie din cauza războaielor Israelului. În timp ce blocul a reușit să găsească o voce și o rațiune de a fi asupra Ucrainei, pentru Israelul este la fel de divizat și neputincios ca întotdeauna. Israelul și Libanul nu au legături diplomatice oficiale. Cei doi vecini sunt încă într-o stare tehnică de război după confruntarea militară arabo-israelian din 1948.

A fost un moment de pace obținut sub presiunea Americii în 1983 dar a fost anulat de venire la putere a șiiților în 1984 și de faptul că forțele siriene nu s-au retras din Liban decât în 2006. Forțele de ordine israeliene tratează Libanul ca pe un „stat inamic. O serie de acorduri de încetare a focului, în special Rezoluția 1701 a Consiliului de Securitate al ONU, sunt menite să guverneze relația de securitate. Cât privește situația din sudul Israelului, din Gaza, pe 7 octombrie 2023, odată cu invazia Hamas, au fost luați peste 250 de ostatici. Astăzi în Gaza sunt încă 101 ostatici.

Puțin mai mult de jumătate sunt încă în viață... Este clar că războiul nu se va termina atâta timp cât vor fi ostatici în Gaza. La un an după 7 octombrie 2023, violența se răspândește în Orientul Mijlociu. Trebuie să facem o distincție clară între Ucraina și Israel, în sensul că Ucraina, deși a făcut unele lucruri fără să informeze Casa Albă, nu a sfidat în mod deschis și direct administrația care îi oferă linii vitale de viață. Între timp, israelienii îi spun în mod deschis lui Biden că dorința lui declarată public de a opri ostilitățile în Liban nu se va produce. Vor folosi armele americane pentru a sfida guvernul SUA și știu că nu vor exista consecințe.

Toată lumea știe că Israelul se bucură de un sprijin bipartizan al Congresului American, la care Ucraina nu poate decât să viseze. Și din cauza politicii implicate în alegerile din 2024, administrația Biden-Harris nu are niciun impuls pentru a avea vreo abordare dură cu Netanyahu, pentru că se tem că le va dăuna la viitoarele alegeri cu Donald Trump, care este dispus să-i dea lui Netanyahu carte albă dacă va fi ales.

Criza de securitate din flancul estic al Europei 

În Europa însă semnalele sunt mixte: ministrul olandez al Apărării, Ruben Brekelmans, a declarat, într-o vizită surpriză la Kiev, că țara sa va investi 400 de milioane de euro în dezvoltarea avansată de drone cu Ucraina și va livra mai multe avioane F-16 în următoarele luni, potrivit Reuters... Dar premierul slovac Robert Fico a declarat duminică, 6 octombrie 2024, că va bloca aderarea Ucrainei la NATO atâta timp cât va fi șeful guvernului țării sale. Zelenski a făcut un tur de forță prin câteva capitale europene ca să-și prezinte viitoarele planuri. El a purtat discuții, joi 10 octombrie, cu premierul britanic Keir Starmer, care se așteaptă să confirme sprijinul său ferm pentru Ucraina. Mai târziu în cursul zilei, Zelenski a călătorit la Paris – după ce președintele Franței Emmanuel Macron a vizitat miercuri 9 octombrie trupele ucrainene într-o tabără militară din estul Franței.

Seara, Zelenski a fost la Roma pentru a se întâlni cu premierul Giorgia Meloni la Villa Doria Pamphili. Vineri, 11 octombrie s-a întâlnit la Berlin cu cancelarul german Olaf Scholz. Cu ce s-a confruntat Kievul în ultimul timp? Rusia a obținut câștiguri lente, dar constante pe câmpul de luptă în ultimele săptămâni. Dar aceste progrese au avut un cost mare – a fost cea mai sângeroasă lună din războiul de aproape trei ani. Pierderile din ofensivele din Donbas au adus numărul total de morți și răniți din Rusia la peste 600.000, potrivit oficialilor de la Pentagon- de peste 40 de ori pierderile țării în timpul invaziei sale de un deceniu în Afganistan în anii 1980.

Armata americană a inventariat armele disponibile în Europa pentru o posibilă utilizare de către Ucraina, a raportat CNN marți 8 octombrie 2024, în timp ce oficialii ucraineni continuă să prezinte un posibil „plan de victorie” ca răspuns la invazia Rusiei din Ucraina, invazie care se desfășoară de mai bine de doi ani și jumătate.

Relațiile pe flancul estic al Europei pot asigura securitatea?

Dacă credeți că relațiile dintre statele din estul Europei și Ucraina sunt ”line” vă înșelați. Am să fac o scurtă analiza a acestora ca să înțelegeți că uneori trebuie să ridici covorul și să vezi ce este sub el. Varșovia și Kievul sunt aliați apropiați atunci când vine vorba de a-și înfrânge inamicul comun, Rusia, dar au și propria lor istorie pătată de sânge, care le încordează relațiile. Politico scrie că ”în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un grup de gherilă numită Armata Insurgentă Ucraineană (cunoscută prin acronimul său ucrainean UPA) a măcelărit zeci de mii de polonezi în efortul de a curăța etnic pământurile care făceau parte din Polonia înainte de război, dar care acum se află în vestul Ucrainei. Mii de ucraineni au murit în atacuri de răzbunare; unii istorici ucraineni au atribuit o parte din vina pentru crime pe represiunea poloneză de lungă durată a aspirațiilor naționale ucrainene înainte de război”.

Responsabilitatea pentru crime, cunoscută în Polonia sub numele de Masacrul din Volhynia, este un punct dureros în continuare între Varșovia și Kiev, iar în ultimele săptămâni a ajuns în fruntea agendei politice în ambele capitale. Polonia cere ca oficiali de la Kiev să-și asume atrocitățile altfel va bloca aderarea la UE a Ucrainei.

Polonia preia președinția rotativă a Consiliului UE anul viitor. Cât privește România lucrurile în relația cu Ucraina sunt la fel de complicate numai că noi români am tratat relațiile cu Kievul fie superficial sau poate slugarnic (!?), amintind aici nu numai de lipsa de fermitate față de situația minorității române sau lipsa reacțiilor oficiale la lucrările efectuate de vecinii noștri pe Canalul Bâstroe la care se adaugă intrarea agresivă, la prețuri de dumping, a produselor agricole, pe piața românească și îngenuncherea agricultorului român. Îmi aduc aminte câte eforturi am depus pentru încheierea acordurilor de bună vecinătate necesare aderării la NATO, noi cei de la Ministerul Apărării Naționale în anii 90. Cu Budapesta a fost mult mai ușor decât cu Kievul.

În anii 90  Ucraina era privită de la București ca un pion al Federației Rusiei în Europa de Est. Relațiile României cu Ucraina erau mai degrabă reci, din cauze istorice, pierderile teritoriale ale României în urma ultimatului sovietic, din 1940. Erau între noi și ucraineni probleme precum  drepturile comunității românești din Ucraina, delimitarea platoului continental al Insulei Șerpilor și construcția în Delta Dunării a canalului Bâstroe (a fost în permanență în atenția Kievului). Tratatul a fost semnat în ultimul moment înaintea summit-ului NATO de la Madrid, unde a fost decisă prima extindere a Alianței.

Probabil unii dintre dumneavoastră își mai aduc aminte de scandalul navei sovietice Rostock, care a eșuat pe brațul Sulina, blocând circulația comercială pe canal. Pot spune că a fost fără doar și poate o manevră deliberată chiar dacă nu există dovezi clare. Acesta justifica o cale alternativă pe Dunăre. A urmat delimitarea platoului continental al Insulei Șerpilor. România şi URSS au purtat, timp de 20 de ani, 10 runde de negocieri fără rezultat, pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor exclusive economice în Marea Neagră.

După destrămarea URSS, s-au mai purtat 34 de runde de negocieri între România şi Ucraina pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră. O scurtă paranteză:militarii au fost implicați în acest proces și mă refer aici la amiarlul Eugen Laurian. Amiralul este un cartograf de excepție, lucrând direct la elaborarea primului mandat de poziție a României în negocieri și apoi pentru Proces, și a avut un aport esențial la elaborarea schițelor, hărților, desenelor pentru pledoariile scrise (Memoriul depus la Grefa CIJ în august 2005 și Replica depusă în decembrie 2006), precum și la pregătirea audierilor din septembrie 2008.

România, având acordul Ucrainei prin anexa la tratatul din 1997, a apelat la Curtea Internațională de Justiției de la Haga (CIJ) între 1998 și 2004. Curtea a dat în final în 2009 câștig de cauză României, însă disputele au continuat, de data acestea pe tema transportului pe Dunăre. S-a și întâmplat ulterior, când Ucraina a demarat construcția Canalului Bâstroe, în 2004, canal de legătura între Dunăre şi Marea Neagră, care mai funcționase în anii 1950, și care concura canalul Sulina. Noroc că la vremea anului 2006 Comisia Economică a ONU a dat dreptate România arătând că acest canal poate afecta unele specii de faună din Delta Dunării.

Ca o concluzie problemele economice au fost constant un prilej de conflict cu Kievul-Canalul Bâstroe, Insula Șerpilor și Combinatul de la Krivoi Rog. Pentru mine rămâne neclar (auzisem pe holurile locului meu de muncă de atunci) dacă la o întâlnire bilaterală pe marginea Forumului Mării Negre, la București, în iunie 2006, România ar fi acceptat continuarea lucrărilor la Canalul Bâstroe. Poate foștii consilieri, din perioada respectivă de la Cotroceni, ne pot spune povestea reală. În orice caz odată cu invazia rusă Guvernul României a organizat, încă din prima zi a conflictului, un Task-Force decizional sub coordonarea  premierului.

În al doilea rând, s-a constituit  un Task Force operațional, denumit „Comisia Ucrainei”, condus de șeful Cancelariei Prim-ministrului, înființat pentru a supraveghea activitățile ministerelor implicate în gestionarea fluxului de refugiați în toate domeniile de intervenție. De la debutul invaziei rusești în Ucraina, mii de cetățeni ucraineni au fost obligați să ia drumul pribegiei. O parte au tranzitat România, o parte au rămas aici. Ospitalitatea, căldura, filoxenia românilor s-au manifestat abundent în primele zile ale exodului. Felul în care cetățenii ucraineni sunt sprijiniți este un model despre cum statul ar trebui să se poarte cu proprii săi cetățeni.

Războiul se va sfârși la un moment dat, refugiații se vor întoarce în țara lor, iar noi vom rămâne să ne întrebăm cât din ospitalitatea românească este pură mitologie. Da mă rog asta este o altă discuție. Deci dacă dai covorul la o parte vezi ceea ce este sub el și îți dai seama ce complicată este situația din estul Europei.

Strategia lui Netanyahu

Premierul israelian nu și-a recunoscut niciodată propria responsabilitate în dezastrul din 7 octombrie 2023. Dimpotrivă, el a folosit tragedia ca pârghie pentru a remodela conflictul israeliano-palestinian și a prelungi războiul împotriva Hezbollahului și Iranului. În timp ce Netanyahu era la New York la ONU, ținând un discurs (primul discurs la ONU l-a ținut când era ambasador acolo în 1984), piloții israelieni au început un bombardament surpriză în cartierul Hezbollah din Beirut.

Prin uciderea secretarului general al Hezbollah, Hassan Nasrallah, acești piloți au întors o pagină în istoria Orientului Mijlociu și au deschis un nou război israelian în Liban. Netanyahu în pofida pronosticurilor rămâne în funcție având o experiență de 17 ani în poziție. El a fost aproape de neoconservatorii americani încă din anii 1980. De patru decenii încoace, Netanyahu a promis că va remodela ordinea regională. Nimeni nu știe dacă crede că visul lui este la îndemână, dar în Anul Nou evreiesc, an care a început, el crede că a sosit timpul să tragă cortina asupra dezagregării din 7 octombrie 2023. Netanyahu a servit ca luptător și comandant în forțele speciale de comando Sayeret Matkal. Cu toate acestea relația sa cu militari a fost una dificilă.

În primul său mandat (1996-1999), a avut neîncredere în ofițerii săi de stat major, care l-au dominat cu certitudinile lor. După 7 octombrie 2023, i-a făcut țapii lui ispășitori în ochii opiniei publice. Nu l-a ascultat întotdeauna pe ministrul său al apărării, Yoav Gallant, și nici pe cei doi foști șefi ai statului major care au intrat în politică și făceau parte din guvern, Benny Gantz și Gadi Eisenkot. Ambii  erau populari în sondaje fiind descriși de anturajul lor drept „garanții” de guvernare.

Care ar fi fost rezultatul intervenție din Gaza dacă militari ar fi condus? Probabil războiul se termina undeva la începutul anului 2024. În februarie 2024, Netanyahu a promis „victorie totală” în Gaza. El a anunțat o operațiune terestră la Rafah, la granița de sud a enclavei, operațiune care a fost lansată trei luni mai târziu. În iunie, generalii Gantz și Eisenkot au demisionat în cele din urmă, deplângând faptul că influența lor a fost redusă la nimic.

Conflictul nesfârșit și-a luat tributul. Rezerviștii sunt epuizați, economia se deteriorează, iar israelienii, divizați, descurajați și fără direcție, numără ostaticii care mor unul câte unul în Gaza. Din cei 101 prizonieri luați de Hamas, doar aproximativ 40 sunt încă în viață astăzi, potrivit unei surse israeliene familiarizate cu negocierile cu mișcarea islamistă. Un război al nervilor s-a derulat între Netanyahu și Yahya Sinwar (liderul Hamas) pe marginea unui eventul acord privind eliberarea ostaticilor și încetarea ostilităților.

Războiul nu se mai oprește acum!

Netanyahu nu a recunoscut niciodată vreo contradicție între obiectivul său de „victorie totală” și salvarea ostaticilor. Punerea în genunchi a Hamas a complicat însă situația eliberării ostaticilor. Netanyahu a fost cel care a stabilit ritmul războiului. Dacă generalii ar fi avut drumul lor, ar fi lovit Libanul încă din primele zile. Pe 11 octombrie 2023, ei sugeraseră un plan de atacare a nordului, susținut de Gallant. Netanyahu a refuzat acest plan și poate o oportunitate de a-l asasina pe Nasrallah.

Sprijinit de rivalul său Gantz, el a acordat prioritate Gazei. Există un element de calculul în metodele sale, dar și elemente de ideologie. Netanyahu le face pe plac partenerii săi la guvernare, acele figuri religioase mesianice pentru care cucerirea teritoriilor palestiniene este singurul lucru care contează și care văd ziua de 7 octombrie 2023 ca o providență divină. Soluția cu două state nu există pentru actualul prim ministru. El a promis că va îngropa posibilitatea unui stat palestinian, folosind această tragedie deși în 2009 el a vorbit la un discurs la Universitatea Bar-Ilan din Tel Aviv de soluția unui stat palestinian alături de Israel.

Netanyahu, Biden, Trump și alegerile din SUA

Est clar ca Netanyahu așteaptă alegerile din SUA iar deciziile sale militare sunt în concordanță cu această așteptare. Deși relațiile dintre cei doi lideri sunt la cote joase Biden a ordonat armatei americane să-și intensifice profilul în regiune pentru a proteja Israelul de atacurile Hamas, Hezbollah, rebelii Houthi susținuți de Iran din Yemen și Iranul însuși. În aprilie și din nou la începutul acestei săptămâni, SUA au fost un jucător de frunte în doborârea rachetelor lansate de Iran în Israel.

În ultimul an gradul de aprobare al președintelui Biden în rândul arabo-americanilor, în mare parte din cauza furiei față de sprijinul SUA pentru campania militară a Israelului, a afectat perspectivele partidului la alegerile din noiembrie. Biden a făcut presiuni de luni de zile pentru un acord diplomatic între Israel și Hamas și a indicat de mai multe ori că este aproape de finalizarea lui. Un acord înainte de alegeri ar fi un impuls major pentru președinte și Partidul Democrat, dar în mod sigur este din ce în ce mai puțin probabil.

În timp ce Trump era președinte el a inițiat schimbări de politică pe care Netanyahu le-a aplaudat, inclusiv recunoașterea Ierusalimului ca și capitală a Israelului, mutarea ambasadei SUA acolo de la Tel Aviv, recunoașterea suveranității israeliene asupra Înălțimilor Golan și anularea unei hotărâri legale vechi de zeci de ani conform căreia așezările evreiești din Cisiordania nu erau conforme cu dreptul internațional.

Ministrul israelian al Apărării Yoav Gallant nu mai plecă la Washington!

Pentagonul a confirmat marți 9 octombrie, după-amiază, că biroul ministrului israelian al Apărării Yoav Gallant și-a anulat călătoria la Washington. Gallant avea o  întâlnire programată pentru miercuri 9 octombrie cu secretarul Apărării Lloyd Austin. Deși a recunoscut că prim-ministrul Benjamin Netanyahu i-a ordonat lui Gallant să-și anuleze călătoria, Singh (adjunctul purtătorului de cuvânt de la Pentagon) nu a oferit o explicație pentru amânarea călătoriei și a refuzat să se angajeze, așa cum a spus ea în „politica israeliană”.

Oficialii israelieni le-au spus omologilor americani săptămâna trecută că încă finalizează obiectivele, momentul și mijloacele pentru un răspuns la atacul recent lansat de Iran. NBC News a raportat că Israelul nu a informat încă Washingtonul cu detalii mai precise despre planuri. Potrivit mai multor rapoarte din mass-media ebraică, Netanyahu a blocat vizita lui Gallant pentru că dorea să vorbească cu președintele american Joe Biden despre represaliile planificate ale Israelului împotriva Iranului înainte de plecarea ministrului apărării. Cei doi lideri nu au vorbit de aproape 50 de zile, pe fondul frustrării crescânde din Washington cu gestionarea războiului de către Netanyahu și datorită percepției că există o lipsă a unei strategii pentru a-i pune capăt. Gallant este văzut ca fiind contactul preferat al administrației Biden în guvernul israelian, într-un moment de neîncredere crescândă între Biden și Netanyahu.

Se spune de asemenea că Netanyahu a condiționat călătoria de aprobarea cabinetul de securitate asupra răspunsului Israelului la atacul Iranului cu rachete balistice de săptămâna trecută. Israelul promite un răspuns „surprinzător” Iranului după ce Biden a vorbit Netanyahu. Președintele american Joe Biden și premierul israelian Benjamin Netanyahu au vorbit până la urmă pe 9 octombrie 2023, în ceea ce Casa Albă a numit un apel „direct și productiv”.

Israelul a continuat să analizeze răspunsul la atacul cu rachete al Iranului din octombrie iar ministrul israelian al Apărării Yoav Gallant a declarat într-un videoclip că represaliile vor fi „năucitoare, precise și, mai presus de toate, surprinzătoare”. Trebuie să înțelegem că administrația Biden încearcă să folosească degradarea Hezbollah de către Israel pentru a dilua puterea grupului susținut de Iran asupra politicii libaneze.

Secretarul de stat al SUA Antony Blinken a făcut un apel către statele arabe, inclusiv Arabia Saudită, Egipt și Qatar, să susțină alegerea unui nou președinte libanez, un proces blocat de Hezbollah din 2022. Președintele Libanului este ales de cei 128 de membri ai parlamentului, în care Hezbollah și aliații săi dețin 62 de locuri. Unii analiști spun că administrația Biden și-a schimbat abordarea de la solicitarea unui încetări de 21 de zile a focului în Liban la încercarea de a valorifica impulsul Israelului împotriva Hezbollah pentru a reconstrui sistemul politic ”rătăcit” al Libanului.

Relația Netanyahu-Gallant

Se spunea că Gallant i-a spus lui Netanyahu în ajunul Rosh Hashanah – la o zi după atacul iranian – despre invitația pe care a primit-o de la Austin. Răspunsul Israelului la atacul iranian este considerat de cabinetul lui Netanyahu ca fiind baza discuție a lui Gallant la Pentagon. Oficialii de la Pentagon sperau ca ministrul Gallant, care a vorbit cu Austin de peste 80 de ori de la 7 octombrie 2023, va schița planurile Israelului pentru un răspuns militar.

Nu a fost imediat clar dacă Gallant, în loc de discuții în persoană, l-ar putea informa pe Austin prin telefon. Au existat confruntări repetate în ultimii doi ani între Gallant și Netanyahu, care de luni de zile cochetează cu opțiunea de a-și demite ministrul apărării. Netanyahu l-a concediat pe Gallant în martie 2023, după ce ministrul apărării a avertizat cu privire la pericolul pentru securitatea națională, pericol care decurge din soluțiile referitoare la revizuirea judiciară pusă pe masă de premier. Pe fondul protestelor publice fără precedent, Gallant a fost repus două săptămâni mai târziu în funcție. Anul trecut, Netanyahu l-a blocat pe Gallant să viziteze Washington de două ori, deoarece nu a primit el însuși o invitație. În august 2023, Netanyahu a interzis miniștrilor întâlnirile la nivel înalt la Washington, în timp ce aștepta o întâlnire cu Biden.

Un atac asupra facilităților nucleare iraniene este lipsit de succes

S-a tot vorbit despre lovituri asupra instalațiilor nucleare iraniene. Dacă Israelul ar alege să lanseze un atac direct asupra instalațiilor nucleare ale Iranului, opțiunile sale ar fi limitate. Principala fabrică de îmbogățire a Iranului din apropierea orașului Natanz se află la aproximativ 7m sub pământ, plafonul fiind armat cu beton. Uzina sa de îmbogățire Fordow este îngropată în interiorul unui munte. Potrivit experților, ambele instalații ar fi dificil, dacă nu imposibil, de distrus.

Un atac semnificativ asupra Fordow ar necesita două elemente pe care Israelul nu le are - bombe masive penetrante care pătrund în subteran și avioanele care ar putea transporta armele grele către ținta lor. Lângă Natanz, Iranul a mai construit o facilitate și mai adânc poziționată. În lipsa unui atac de penetrare pentru a distruge interiorul site-urilor nucleare subterane, un atac alternativ ar putea să încerce să ”sigileze” intrările tunelului și să distrugă prizele de ventilație. Dar astea ar fi evident daune temporare care ar fi reparate relativ rapid. Israelul ar putea lansa, de asemenea, lovituri asupra site-urilor auxiliare, cum ar fi instalațiile în care Iranul poate construi centrifuge esențiale pentru producerea de materiale de calitate pentru arme.

Complexul de îmbogățire a uraniului Natanz și Centrul de Tehnologie Nucleară din Isfahan sunt două dintre locațiile din centrul programului nuclear al Iranului. Orașul Isfahan, locul răspunsului Israelului în aprilie, găzduiește și câteva facilități importante, inclusiv facilități militare. Mai există posibilitatea unui nou atac cibernetic asupra instalațiilor nucleare. Dra acesta necesita timp. Directorul CIA, William Burns, a spus că Iranul ar putea produce suficient material fisionabil pentru o armă nucleară în aproximativ o săptămână (!?).

Ce alte facilități ar putea lovi Israelul în Iran?

Având în vedere dificultățile de a ataca direct programul nuclear al Iranului, Israelul poate opta, cel puțin, pentru a stabili descurajare - lovirea site-urilor de rachete balistice sau a apărării aeriene. Câmpurile de petrol – care sunt deschise și mai puțin păzite decât siturile nucleare puternic securizate – ar putea fi ținte militare alternative (Iranul produce 4% din petrolul care este folosit în lume). Lovirea sectorului petrolier al Iranului, un sector profitabil, într-un moment în care autoritățile iraniene se confruntă cu o presiune crescândă a populației asupra situației economice grave a țării ar putea juca, de asemenea, în avantajul politic al Israelului. Americanii se opun loviri instalațiilor petroliere ale Iranului. Banca de investiții Goldman Sachs a avertizat că prețul țițeiului ar putea crește cu 20 de dolari dacă Israelul ar atinge câmpurile petroliere și infrastructura Iranului.

În orice caz nu este sigur că atacurile israeliene asupra instalațiilor petroliere vor fi considerate justificate în ochii comunității globale, având în vedere natura atacurilor militare ale Iranului. Instalațiile bazei navale iraniene și activele navale ale Corpului Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC) sunt alte ținte potențiale pentru Israel. Alături de capitala Iranului, Teheran, orașul-port Bandar-e Bushehr, gazda unei infrastructuri energetice majore și a instalațiilor marinei iraniene, este un nod important. Lovirea oriunde în Iran este o provocare logistică pentru Israel. Avioanele de război ar trebui să zboare peste 1.500 de kilometri până la ținta lor, necesitând o operațiune complicată de realimentare în aer, potențial deasupra unor ”ceruri” ostile.

Orice lovitură ar însemna, de asemenea, confruntarea cu sistemele de apărare aeriană ale Iranului fabricate din Rusia. Amintiți-vă că Iranul se află la 1.500, 1.600 de kilometri distanță de Israel și sunt țări între acestea - Iordania, Irak, Arabia Saudită. Unii sunt prieteni. Unii sunt dușmani. Chiar dacă Israelul are mijloacele, există considerente diplomatice. O lovitură asupra sectorului petrolier, coloana vertebrală economică a Iranului sau asupra programului nuclear ar garanta aproape sigur un răspuns iranian și ar crește riscul unei escalade în continuare. Asemenea lovituri ar putea zgudui piețele petroliere globale și ar zgudui economia SUA în ajunul alegerilor prezidențiale. De asemenea, ar putea risca represaliile iraniene nu numai împotriva Israelului, ci și împotriva trupelor americane staționate în regiune sau a țărilor arabe din Golf aliniate cu Occidentul.

Post Scriptum: Israelul încercă o blocadă asupra exportului de arme din Iran către Liban și Siria, arme pentru Hezbollah. Israelul a avertizat că, după ce a distrus stocurile mari ale Hezbollah, nu va permite grupării teroriste să se rearmeze. Sâmbătă, 5 octombrie 2024, un zbor iranian Qeshm Fars Air din Teheran, îndreptându-se spre Liban sau Siria, a făcut o întoarcere peste spațiul aerian irakian, au arătat date de pe site-urile web de urmărire a zborurilor.

Zborul ar fi transportat arme către Hezbollah și, prin urmare, IDF a lucrat pentru a-l avertiza să se întoarcă. IDF a spus că „blocada sa militară” asupra Libanului va continua, probabil pentru mult timp. Ca parte a blocadei, menită să împiedice livrarea armelor iraniene către Hezbollah, IDF a lovit toate punctele de trecere „militare” dintre Liban și Siria – inclusiv un tunel – și a lovit, de asemenea, o trecere civilă după ce Hezbollah a început să o folosească. De asemenea, IDF a avertizat că va dejuca orice tentativă a Iranului de a transfera arme către Hezbollah prin aeroportul civil din Beirut.

Separat, IDF ar fi lovit în ultimele zile mai multe depozite din Siria, despre care armata credea că au fost folosite pentru a depozita arme iraniene care urmau să fie livrate Hezbollah. Și încă un fapt interesant care ne devoalează pregătirile Teheranului: se pare că Iranul are sistemul laser anti-dronă Silent Hunter din China. Sistemul, care poate orbi sau poate chiar deteriora UAV-urile. Sistemul și-a făcut apariția ca parte a măsurilor de securitate în jurul unei predici rare derulată în public a liderului suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei.