De vreo câțiva ani, nu mulți, Academia Română a intrat în era digitală și și-a schimbat site-ul. Și prezentarea: Academia Română a devenit, în primul rând un simbol (semn, imagine care reprezintă indirect, în mod convențional, un obiect, o ființă, o noțiune, o idee) al spiritualității și abia apoi un forum (adunare, colocviu, instanță) al consacrării, spațiu al cercetării fundamentale. Adică a devenit o idee abstractă în locul unei adunări de înțelepți, oameni de știință și artiști recunoscuți, consacrați, care să vegheze și să discute despre prezervarea culturii, educației, științei, despre păstrarea și perpetuarea spiritualității românești.

Multe s-au schimbat în Academia Română de când la conducere ei a fost ales Ioan -Aurel Pop. O alegere controversată, într-un moment în care profesorul și istoricul de la Cluj părea pregătit de forțe care nu aveau nimic a face cu intelectualitatea, cultura, pentru a deveni candidatul ideal și independent la președinția României. Trăncăneala tipic românească a devoalat prematur planul.

De când am descoperit că în cuvinte mă pot exprima la fel de bine ca în desen, mi-am folosit simțul de observație, care m-a ajutat atât de mult în cariera mea de artist, ca să îmi portretizez contemporanii.

Poate pentru a înțelege ce reprezintă Academia Română astăzi, ar trebui să-i fac portretul președintelui Ioan-Aurel Pop. Cu atât mai mult cu cât există o mare discrepanță între imaginea lui publică și cea pe care o proiectează în fața colegilor săi academicieni . “Intelectualul” subțire, istoricul patriot înflăcărat este de fapt un personaj chinuit de complexe, care pare ca îl urmăresc de undeva din trecutul său de student de provincie, și de boala insidioasă care îl macină.

E obsedat de putere și a interzis oricui să se exprime în numele Academiei Române. Pe cât e de slab și fragil pe atât de aprig își ridică glasul pițigăiat ca să se stropșească la bătrânii academicieni din aulă. Cu o totală lipsă de respect îi reduce la tăcere. E obsedat de tinerețe, cu atât mai mult cu cât simte că îi trece timpul. Am aflat acum, după șapte luni de la data când am depus dosarele cu propuneri de noi membri pentru Secția de Arte, Arhitectură și Audiovizual, că nu se mai primesc în Academie candidații care au depășit vârsta de 70 de ani! M-a “informat” despre asta doamna Sabina Ispas, președinta secției, care conduce la 83 de ani și Institutul de Etnografie. Vor rămâne astfel în afara Academiei pictorii Constantin Flondor, Ștefan Câlția,  Sorin Ilfoveanu, sculptorul Mihai Buculei și Vladimir Cosma, marele compozitor de la Paris, în timp ce graficianul Mircia Dumitrescu tocmai a fost confirmat titular. Cine îl cunoaște? Studenții de la Academia de Artă? A alergat ca disperatul să-și facă cinci expoziții într-un an pentru această titulatură. Asta îl face mai valoros decât Corneliu Baba, care a murit membru corespondent sau decât Nicolae Grigorescu, care a fost numai membru de onoare?

Prin toți porii, Ioan-Aurel Pop lasă să se înțeleagă că vine dintr-un oraș cosmopolit, Clujul, unde se face cultură și nu politichie ca la București. A promovat atâția clujeni în Academie, încât ar trebui să mutăm sediul în Ardeal ca să nu-i mai chinuim pe colegii noștri de acolo cu naveta. E obsedat de criteriile de valoare de modă americană. Numărul de citări din publicațiile de specialitate este mai important decât știința sau competența.

După ce l-a propulsat în Academie pe “tânărul” Daniel-Ovidiu David, cel cu cipurile implantate pentru inteligență, la ultima adunare generală Pop a încercat să o strecoare pe scriitoare Marta Vartic Petreu, tot de la Cluj, care scria că gura lui Dumnezeu pute și românii trebuie să uite de unde își trag rădăcinile și să aspire să se contopească într-o iluzorie massă europeană. Când a văzut câtă rumoare a stârnit această candidatură, patriotul Pop a recurs la un șiretlic prin care încerca să profite de lașitatea intelectualului român:  a supus la vot discutarea propunerii. Numai patru mâini sau ridicat împotrivă, dar, la votul secret Marta Vartic Petreu a fost respinsă. Zadarnic a încercat Ioan-Aurel Pop să închidă gura celor care s-au exprimat împotriva candidaturii strigând ca disperatul: “Vorbiți trei minute! Ați depășit timpul!” Mai ceva ca în Parlamentul European. Ce timpuri trăim! E curios cum se propovăduiește libertatea omului de a fi pe rând bărbat sau femeie, sau găină, sau câine, dar se limitează, pe ceas, libertatea de exprimare!

Academia Romana se dorește a fi “apolitică”. De aceea nu a fost primit Dinu Săraru, considerat a fi “prea ceaușist”, deși a contribuit la “rezistența prin cultură” în cei mai negrii ani ai “Epocii de Aur” prin activitatea lui la Teatrul Mic. Astăzi însă Ioan-Aurel Pop împinge în academie toți “progresiștii” recunoscuți pentru activitatea lor continuă de deznaționalizare a românilor.

Academia Română este o sinecură bănoasă. Ar rămâne românii cu gura căscată să afle câți bani  face conducerea Academiei atunci când cumulează funcții și indemnizații. Cheltuielile extravagante au îngropat independența Academiei. Cum poți să ai un punct de vedere, să fii luat în seamă când depinzi de bugetul țării?

Trebuie bani pentru construirea unei noi clădiri (în vechea aulă probabil academicienii de azi se simt cocoșați și sufocați de privirile înaintașilor lor), pentru întreținerea unei organigrame stufoase: sucursale, institute, personal administrativ etc. Academia încearcă să nu supere guvernanții momentului și de aceea punctele sale de vedere sunt comunicate discret. Intelectualii români nu l-au citit pe Mircea Eliade și sunt lași. Parcă se tem să nu fie aruncați în massa amorfă și pauperă a pensionarilor români.

Mircea Eliade scria  în “Criterion”, în 1934: “Ați văzut vreodată un intelectual în timpul unei crize politice sau unei prefaceri internaționale? Nu numai că e uluit și neinformat, asta încă nu ar fi o rușine prea mare. Dar e de-a-dreptul înspăimântat, e copleșit de frică, e paralizat de panică. Umblă aiurit, pune întrebări oricui, ascultă pe oricine îi vorbește, are o încredere oarbă în orice dobitoc politic- și tremură pentru viața și libertatea lui ca cel de pe urmă sclav…

Dacă orice intelectual și-ar da seama ce reprezintă el în societatea românească, și mai ales pe cine reprezintă el - puțin i-ar păsa atunci de orice revoluție, de orice război, de orice criză politică. Mare sau mică, biruită sau victorioasă, o națiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin țăranii sau proletarii ei - ci numai prin ce se gândește, se descoperă și se creează între hotarele ei… asta reprezintă intelectualii: lupta contra neantului, a morții; permanenta afirmare a geniului, virilității, puterii de creație a unei națiuni.”