„Ce tristețe, am pierdut un uriaș”, spune Riccardo Muti referindu-se la moartea lui Maurizio Pollini, despre care află în tren, îndreptându-se spre Roma, unde duminică seară va dirija Simfonia pe care americanul William H. Schuman a scris-o în 1969 pentru victimele masacrului nazist din 1944 de la Peștera Ardeatine, scrie Il Corriere della Sera.

Pollini, „un muzician complet”

R: În ce a constat măreția lui Pollini?

R.M.: „Era un muzician complet, a dirijat chiar și o operă, La donna del Lago de Rossini, la Pesaro. Nu am vorbit niciodată despre această experiență. Ştia pe de rost, în fiecare detaliu Misa solemnă a lui Beethoven, pe care eu am dirijat-o pentru prima dată în urmă cu trei ani, după ce am studiat-o timp de 50 de ani”

R: Când a început colaborarea voastră?

«La sfârşitul anilor '60, la Pomeriggi Musicali. Apoi a continuat la Philadelphia, La Scala, Ravenna, Chicago”.

R: În aparenţă nu părea să aveţi un parteneriat artistic atât de strâns.

„În ochii altora, nu părea că ne-am fi întâlnit zilnică. Dar am avut o relație de afecțiune și admirație reciprocă. Dispare o mare generație de muzicieni, cea din anii 1940 care a adus numele Italiei în lume”.

Foarte tânărul Pollini a câștigat concursul Chopin de la Varșovia

R: Pollini ne face să ne gândim la Chopin și la muzica de astăzi.

„Ne gândim mereu la foarte tânărul Pollini care a câștigat concursul Chopin de la Varșovia. Dar nu era un specialist în un anume tip de muzică. Punea aceaşi pasiune şi când interpreta Sonata nr. 2 a lui Boulez, în special partea a doua. A fost un explorator al posibilităților tonale ale pianului".

R: Un maestru al controlului. Dar şi când îşi perdea cumpătul...

„Dacă nu-i convenea se înfuria şi exploda, devenind roșiatic, în acele clipe nu era deloc rațional”.

R: Obişnuia să vorbească mult în timpul repetiţiilor?

„El era italianul din nord care rămânea taciturn și rezervat, eu eram cel din sud care spunea povești ca să-l binedispună și să-l facă să zâmbească”.

Nu a cântat niciodată pentru câștig personal

R: El de stânga, dvs liberal...

„Discursuri făcute de ziare. Nu este chiar aşa. Eram amândoi profund antifasciști. Vorbeam despre chestii sociale, nu intram în dispute politice. Ideile noastre, credeți-mă, nu erau îndepărtate, mă gândesc la tiranie, inegalități, sărăcie. Aveam aceeaşi viziune şi vizavi de necesitatea muzicii cu „m” mare pentru a îmbunătăți societatea”.

R: Îşi punea fracul şi devenea Pollini. În afara sălilor de concert purta jachete aproape ponosite.

„Era cufundat în sunete, nu a cântat niciodată pentru câștig personal. Astăzi se impun muzicieni care pe scenă par a fi aproape nişte clovni. Pollini, în schimb, a păstrat acea rigoare și severitate pe care le aveau Serkin și Benedetti Michelangeli, Gilels și Sviatoslav Richter. Face parte din acel Olimp.”

R: Când v-aţi văzut ultima oară?

«În noiembrie, la Fundația Prada din Milano, când am făcut Norma cu Orchestra Giovanile Luigi Cherubini. L-am văzut în public și am coborât de pe podium să-l îmbrățișez. Mi-a spus: nu credeam că o partitură aparent atât de simplă, poate fi atât de complexă. A urmat o îmbrățișare care spunea totul.”

(Traducerea: Cătălina Păunel, RADOR RADIO ROMANIA)