Laleaua pestriță, o specie distinctivă și rară, a fost observată în rezervația naturală Lunca Pogonișului, situată la aproximativ 30 de kilometri de Timișoara.

Echipa de la Romsilva – Ocolul Silvic Lunca Timișului a surprins imagini spectaculoase cu această emblematică floare, alături de alte specii de flori caracteristice regiunii Banatului.

Laleaua pestriță, „monument al naturii”

Laleaua, cunoscută sub numele de Fritillaria meleagris, este considerată un „monument al naturii” și beneficiază de monitorizare și protecție constantă din partea specialiștilor Romsilva.

Această floare este apreciată pentru frumusețea sa delicată și poate fi găsită în România în zone umede din diverse județe, printre care Timiș, Bistrița-Năsăud, Gorj, Brașov sau Suceava.

De obicei, această specie înflorește între finalul lunii martie și mai, iar cele mai recente imagini cu laleaua pestriță au fost surprinse în rezervația naturală Lunca Pogonișului.

Dacă rupi floarea te alegi cu o amendă usturătoare

Culoarea petalelor sale poate să varieze de la roșu la purpuriu, iar planta poate atinge înălțimi de până la 40 de centimetri.

Se dezvoltă în zone ierboase, de-a lungul luncilor râurilor, până la altitudini de 800 de metri, reprezentând una dintre valorile naturii noastre.

Vizitatorilor nu le este permis să le culeagă laleaua pestriță, ci doar să le admire, iar dacă cineva o rupe, se alege cu o amendă de 5.000 de lei.

Cele mai rare lalele pestrițe sunt cele de culoare verde-galben cu picățele albe. De asemenea, laleaua înflorește doar maximum 14 zile pe an.

Povestea despre laleaua pestriță

Pe lângă legende, există și o poveste din jurul lalelei pestrițe.

„Într-o minunată zi de primăvară, când soarele îşi strecura razele aurii printre norii pufoşi, ascunsă după trunchiul unui copac , stătea o fetiţă – Laleaua , acesta era numele ei.

 Şi pentru că faţa –i era pictată cu nenumărate pistrui, toată lumea îi spunea: „Laleaua pestriţă”.

Fetiţa stătea sprijinită de copacul ce începuse să înfrunzească şi se juca cu o mulţime de flori de diferite culori. Le rupea petalele şi le arunca într-o ploaie deasupra capului, sfâşia frunzele transformându-le în fire verzi de păr pe care şi le potrivea în părul ei, strivea tulpinile pentru a se juca  cu seva lor.

Îi plăcea nemaipomenit de mult joaca aceasta şi nu se gândea deloc la durerea şi suferinţa pricinuită micilor făpturi – florile.

Sute de flori zăceau moarte la picioarele fetei şi aceasta continua să se joace deodată, o voce ce se asemăna cu adierea vântului printre ramuri se auzi tot mai puternic:

 -  Ce faci tu acolo, copilă ?

 -  Mă joc , răspunse cam înțepat Laleaua , mă joc cu florile, tu nu vezi asta!

 -  Eu văd prea bine, se auzi vocea şuierătoare a vântului, dar nu înțeleg ce fel de joacă poate fi aceasta , tu, nu te gândești la bietele flori, la durerea pe care le-o pricinuiești atunci când le sfărâmi trupul , le rupi frunzele şi le strivești florile, ucigându-le, şi ele are durere!

Fetița a fost transformată în floare

Fetița spuse:

 -Ele sunt flori, nu oameni pe ele nu le doare, ele nu pot plânge. Dar stai, tu cine eşti de fapt, cu cine vorbesc, căci eu nu te văd?

 -  Eu sunt vocea nevăzută a naturii, sunt sufletul ei şi nu-mi vine să cred ce aud, cum tu nu ştii că şi florile au viață, că şi pe ele le doare, că şi ele suferă sau se bucură ?

 - Nu cred o vorbă din ce spui, se răsti fetița şi se ridică să plece, călcând apăsat peste florile rupte.

În acel moment se porni un vânt puternic şi vocea aspră se auzi din nou :

- Pentru că nu ştii să prețuieşti şi să îngrijeşti florile, te voi transforma pentru o primăvară, într-o floare .  Astfel ai să trăieşti şi tu viața unei flori, vei simți şi tu ce simte o floare. Şi, pe loc, fetița se transformă într-o firavă floare de culoare mov cu pistrui mov deschis.

Laleaua, ce acum devenise floare, se trezi stând înfiptă în pământul rece şi umed cu picioarele ce erau acum ca nişte firicele de ață, subțiri şi răsucite. Tupul ei subțire şi plăpând se legăna în bătaia răcoroasă a vântului.

Încercă, cu mâinile ce acum erau transformate în frunze subțiri, alungite, mlădioase să-şi apere trupul şi căpşorul mic de bătaia rece a vântului, dar nu reuşi. Vântul o scutura cu putere în toate direcțiile încât o cuprinse frica şi amețeala.se uită în jur şi văzu nenumărați copaci cu trunchiuri groase şi ramuri înmugurite, fire plăpânde de iarbă şi mii de floricele cu înfățişări şi culori diferite' unele erau albe, altele roz, albe, galbene, mov, iar altele, mult mai puține, semănau perfect cu ea”.