Zece lucruri mai puţin cunoscute despre „Anne - Casa cu frontoane verzi”

Zece lucruri mai puţin cunoscute despre „Anne - Casa cu frontoane verzi”

Bildungsromanul clasic al lui Lucy Maud Montgomery. Anne of Green Gables, a văzut lumina tiparului în 1908 şi s-a bucurat încă din prima clipă de un succes nebun – vorbim despre vânzări comparabile cu cele ale seriei Harry Potter – atrăgând după sine un şir întreg de romane din aceeaşi serie, care urmăresc povestea vieţii lui Anne.

Ramura turistică a economiei din insula canadiană Prince Edward – locul unde se desfăşoară acţiunea romanului – a avut, de asemenea, enorm de câştigat, iar cititorii din întreaga lume au fost atraşi într-o poveste de dragoste fără sfârşit, fermecaţi pe viaţă de apriga şi adorabila eroină, Anne (cu e final!) Shirley.

Montgomery a încheiat romanul în 1905 şi i-au fost necesare şase încercări pentru a găsi, în cele din urmă, o editură dornică să-l publice. Cea de-a şasea editură, Page Company din Boston, Massachusetts, a fost fericitul câştigător: povestea Annei s-a dovedit a fi un bestseller de categoria I, cu 19.000 de exemplare vândute în primele cinci luni de la apariţie şi 10 reeditări numai în primul an.

La un an după debut, cartea a fost tradusă în suedeză, prima din cele minim douăzeci de limbi în care povestea lui Annei Shirley avea să fie publicată pe întreg mapamondul. De atunci, în lume s-au vândut peste 50 de milioane de exemplare, iar Anne of Green Gables rămâne, fără îndoială, cel mai citit roman canadian din istorie.

Ne puteți urmări și pe Google News

Povestea orfanei cu o fire deosebit de independentă şi temperamentală şi cu părul roşu ca focul, care vine să locuiască la ferma fraţilor Cuthbert din Insula Prince Edward se înscrie, de-acum, în rândul literaturii clasice pentru copii, adolescenţi şi nu numai. Eroina este o sursă continuă de inspiraţie pentru fete şi băieţi de toate vârstele, deopotrivă. Anne e isteaţă, spirituală, loială şi are o imaginaţie debordantă, dar şi o predispoziţie destul de nefericită spre dramatism şi spre situaţii buclucaşe. Transformarea ei, odată cu trecerea anilor, deşi relatată, pe alocuri, cu un oarecare sentimentalism siropos, rămâne, în esenţă, o naraţiune bogată şi profund satisfăcătoare pentru cititori: Anne devine, pe rând, iubita fiică adoptivă a fraţilor Matthew şi Marilla Cuthbert, cei doi fermieri în vârstă, apoi cea mai strălucită elevă din Insula Prince Edward, apoi o tânără atrăgătoare ale cărei cosiţe portocalii ca morcovul se preschimbă într-un păr minunat, de un arămiu adânc şi fermecător, iar la urmă de tot o femeie matură şi înţeleaptă, capabilă să îşi amâne împlinirea ambiţiilor personale pentru a se îngriji mai întâi de binele şi nevoile altora. Cărţile care istorisesc devenirea Annei Shirley păstrează până astăzi farmecul din primul roman, care a aprins imaginaţia cititorilor din întreaga lume, fapt pentru care dau mărturie nenumăratele exemplare cerute continuu de către publicul cititor de pe toate meridianele, la mai bine de 100 de ani de la prima apariţie a romanului.

Dar chiar şi dacă aţi citit întreaga serie – cele şapte romane care au urmat după cel de debut, precum şi celelalte două cărţi scrise de Montgomery în legătură cu seria principală – există, poate, câteva lucruri pe care nu le ştiaţi despre îndrăgita noastră Anne (de bună seamă, cu e final)...

Anne are nenumăraţi fani – iar mulţi dintre ei sunt scriitori

Faimosul Mark Twain, un individ extrem de greu de mulţumit, a adorat-o pe Anne, declarând-o „cel mai îndrăgit şi lesne de iubit copil din literatura de ficţiune” după Alice a lui Lewis Carroll.

Într-un eseu publicat în The Guardian, în 2008, la aniversarea unui secol de la apariţia romanului, Margaret Atwood vorbeşte despre pasiunea cu care a citit cartea, copil fiind, precum şi despre bucuria de a o reciti la maturitate, alături de propria fiică, atunci când aceasta avea ea însăşi vârsta Annei Shirley. În eseul său, Atwood susţine prin argumente deosebit de convingătoare faptul că în Casa cu frontoane verzi, povestea nu surprinde atât de mult prin transformarea Annei – sau, mai bine zis, prin absenţa acestei transformări, întrucât, în ciuda faptului că fetiţa devine tot mai înţeleaptă odată cu trecerea timpului, iar buclele portocalii capătă un arămiu discret şi plin de farmec, Anne rămâne, la interior, aceeaşi năzdrăvană aprigă şi plină de fantezie – cât prin metamorfoza suferită de personajul Marillei Cuthbert, domnişoara bătrână cea atât de rece şi distantă la începutul poveştii. „Anne este catalizatorul”, afirmă Atwood, „care îi permite în cele din urmă Marillei să renunţe la atitudinea atât de rigidă şi să îşi exprime emoţiile omeneşti, pline de căldură, pe care le ţinuse îngropate adânc în inimă întreaga viaţă.”

Anne este nespus de iubită în Japonia

În 1939, o misionară protestantă din New Brunswick i-a lăsat un exemplar din Anne unei prietene din Japonia, nimeni alta decât cunoscuta traducătoare Hanako Muraoka. Muraoka a tradus romanul în secret în limba japoneză, schimbându-i titlul în Akage No Anne (Anne cea cu părul roşu) şi l-a ţinut ascuns pe perioada războiului. În 1952, când oficialităţile japoneze căutau cât mai multe traduceri ale unor opere inspiraţionale din literatura occidentală pentru a le introduce în programa şcolară, Muraoka a scos la iveală traducerea romanului lui Montgomery, iar acesta a devenit parte din curriculumul japonez. Japonia s-a îndrăgostit peste noapte de Anne. Cum ar fi putut fi altfel? Părul roşu al eroinei era un element cât se poate de exotic, bunătatea, perseverenţa şi eforturile susţinute ale Annei – calităţi lesne de apreciat de către poporul japonez, iar povestea orfanei care reuşeşte să câştige dragostea şi acceptarea întregii comunităţi – ca să nu mai vorbim de Marilla Cuthbert, doamna cu inima de piatră – un izvor nesecat de inspiraţie pentru generaţii întregi.

Conceptul de obsesie naţională se va dovedi insuficient pentru descreirea fenomenului care a urmat în arhipelagul nipon: în 1986, un om de afaceri japonez a ajuns la ştiri în momentul când a anunţat semnarea unui contract prin care se angaja să importe o cantitate de cartofi din Insula Prince Edward în valoare de peste 1,4 milioane USD, pur şi simplu pentru că respectivii cartofi proveneau din insula Annei. Există şi o Academie Anne în Fukuoka, unde studenţii japonezi învaţă să vorbească limba engleză cu accentul din Insula Prince Edward; o şcoală de asistente medicale numită „Şcoala cu Frontoane Verzi” doreşte ca toate absolventele care ies de pe băncile sale să demonstreze trăsături de caracter similare cu ale eroinei lui Montgomery. Pe lângă acestea, există şi numeroase fan-cluburi răspândite în întreaga ţară. Cupluri de japonezi îşi organizează nunţi cu tematică Anne of Green Gables, iar mii de turiste japoneze – multe dintre ele femei în toată firea, cu părul vopsit roşu şi prins în codiţe împletite – vizitează Insula Prince Edward anual, iar statisticile arată constant faptul că Anne Shirley rămâne una dintre cele mai iubite fetiţe şi tinere din literatura de ficţiune, pe tot cuprinsul Japoniei. În 2008, poşta canadiană şi cea japoneză au pus în vânzare de comun acord o serie de timbre cu scene din filmul japonez de animaţie realizat după povestea Annei; timbrele respective s-au dovedit atât de populare în Japonia, încât, din cele 15 milioane tipărite iniţial, 10 milioane s-au vândut numai în prima lună.

Anne a fost o eroină a Rezistenţei Polone

În 1912, Anne of Green Gables a fost tradusă, deşi nu în mod oficial, în limba polonă. Exemplarul piratat, publicat sub un nume fals de autor, „Anne Montgomery” avea să devină deosebit de popular şi să capete semnificaţie profundă pentru Polonia în decursul următorilor 40 de ani şi mai bine. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rezistenţa polonă oferea soldaţilor exemplare din Anne of Green Gables pentru a le reaminti pentru ce luptă şi pentru a sublinia importanţa crucială a unor valori precum familia, loialitatea, altruismul şi sacrificiul de sine – toate însuşirile a căror întrupare era curajoasa eroină. După terminarea războiului, în timpul ocupaţiei comuniste, cartea a fost interzisă, fiind considerată subversivă, în mare parte din cauza temelor precum rezistenţa faţă de autoritate şi, mai cu seamă, valoarea şi importanţa individului. Cartea rămâne, însă, extrem de populară pe piaţa neagră; exemplarele vândute astfel erau adesea întocmite din paginile unor ediţii personale care nu fuseseră confiscate. După cum Anne însăşi a devenit, într-un sens, o adevărată emblemă a individualismului şi speranţei, Lucy Montgomery a avut, la rândul său, un destin similar, operele sale fiind deosebit de apreciate, chiar şi cele din afara seriei despre Anne. În 1982, romanul The Blue Castle (Castelul albastru), singura dintre cărţile autoarei în care acţiunea este situată pe de-a-ntregul în afara Insulei Prince Edward, precum şi una dintre puţinele opere dedicate integral cititorilor adulţi, a fost transpus într-un musical la Cracovia – o adevărată realizare ţinând cont de contextul politic al momentului.

Anne este o afacere profitabilă

Deşi vânzările de carte s-au mai redus odată cu trecerea anilor, Anne este încă o afacere profitabilă, menţinută graţie tuturor sufletelor înrudite care o iubesc atât de mult pe eroină. Comuna Cavendish, pe care Montgomery a recreat-o, în plan ficţional, sub numele de Avonlea, primeşte anual vizita a peste 125.000 de fani veniţi în „pelerinaj” (dintre care se estimează că 20 de procente sunt din Japonia), iar Green Gables, o fermă care a aparţinut, în realitate, unui văr al lui Montgomery, este sit istoric naţional. Insula Prince Edward care deţine, alături de moştenitorii lui Montgomery, drepturile asupra mărcii înregistrate „Anne of Green Gables”, rămâne o veritabilă ţară-a-minunilor ce abundă în suveniruri cu tematică. Fanii Annei Shirley pot găsi aici seturi de ceai şi acadele Anne; şervete şi mănuşi de bucătărie Anne, cărţi de bucate şi şorţuri; cărţi poştale şi creioane; CD-uri cu coloanele sonore ale numeroaselor musicaluri realizate după roman, precum şi întrerupătoare Anne. Există nasturi Anne şi magneţi Anne, semne de carte şi jocuri de puzzle, veioze cu abajur din sticlă pictată şi pălărioare de paie pentru copii, care o imită pe cea purtată de însăşi eroina poveştii; păpuşi de porţelan Anne, cu o înfăţişare relativ sinistră, precum şi jucării de pluş Anne pe care poţi să le strângi în braţe înainte să adormi. Luaţi-le pe toate acasă în sacoşele Anne, pur şi simplu pentru că toate vă stau la dispoziţie. Indiferent ce obiect vă trece prin minte, dacă puteţi s-o adăugaţi pe Anne în alcătuirea lui, puteţi fi convinşi că există pe lume cineva care îl deţine.

Lucy Montgomery şi-ar fi dorit să trăiască viaţa Annei

Într-un anumit sens, Montgomery şi-a rescris propriul trecut în Anne of Green Gables. Autoarea n-a fost cu totul orfană în sensul strict al cuvântului – mama ei a murit când ea avea mai puţin de doi ani, iar tatăl a lăsat-o în grija bunicilor materni, doi presbiterieni severi care locuiau în Cavendish, pe Insula Prince Edward. Lucy Montgomery s-a simţit, însă, orfană sufleteşte şi emoţional vorbind: un copil sensibil, retras, îndrăgostit de lumea cărţilor, Montgomery nu a primit prea multă dragoste din partea bunicilor şi nici mai târziu, când a fost trimisă să locuiască cu noua familie a tatălui ei, după ce acesta s-a recăsătorit. Atunci când Anne spune „Nimeni nu m-a vrut vreodată cu adevărăt”, este lesne de perceput glasul autoarei, care răzbate din spatele cuvintelor personajului literar. În ciuda succesului profesional şi a vieţii interioare atât de bogate de care s-a bucurat, cel puţin o anumită parte din viaţa autoarei Lucy Montgomery ar putea fi descrisă ca o serie de întâmplări ratate despre dragoste şi nefericire, serie ce cuprinde, printre altele, refuzul lui Montgomery de a se căsători cu fermierul pe care l-a iubit, deoarece a considerat că nu este suficient de educat pentru ea, precum şi alegerea de a se mărita, în cele din urmă, cu un pastor presbiterian care s-a cufundat, pe parcursul vieţii, într-o depresie debilitantă. Nu este limpede dacă mult-îndrăgita autoare a murit, într-adevăr, în urma unui atac de cord, aşa cum familia a declarat în 1942 (anul decesului), sau dacă, aşa cum a dezvăluit în 2008 nepoata lui Montgomery, aceasta ar fi ingerat în mod deliberat o supradoză de medicamente, lăsând în urmă şi un bilet prin care îşi cerea iertare.

Montgomery era îngrozită de soarta romanelor care au urmat după Anne of Green Gables

Succesul cu care s-a soldat publicarea primului roman, Anne of Green Gables, a fost, conform zicalei populare, atât o binecuvântare cât şi un blestem pentru autoare. Încă din 1908, cu un an înainte de apariţia celui de-al doilea roman din serie, Anne of Avonlea, într-o scrisoare adresată unui prieten, Montgomery mărturisea că se gândeşte cu groază la ideea de a continua povestea Annei şi că ideea alcătuirii unei serii îi aparţinea integral editorului: „Mi-e groaznic de frică la gândul că şi al doilea volum o să aibă succes şi or să vrea de la mine să scriu mai departe, inclusiv ce se întâmplă cu Anne pe perioada facultăţii. Simt că mi se face rău numai când mă gândesc. Mă simt ca vrăjitorul din basmul oriental care a devenit sclavul djinn-ului din sticlă pe care îl conjurase, trezindu-l la viaţă.” Perioada facultăţii? Ei bine, Montgomery a cotntinuat să scrie povestea Annei trecând de perioada facultăţii, ajungând la căsătorie, la naşterea copiilor şi după; se pare că totuşi, cel puţin la al şaselea volum, Anne of Ingleside, autoarea se împăcase mai mult sau mai puţin cu situaţia şi declara că, scriindu-l, simte că „se întoarce acasă”.

Anne Shirley a jucat-o pe Anne Shirley

Personajul Annei a fost reinventat de zeci de ori de-a lungul timpului. În 1919, romanul a fost adaptat pentru marile ecrane sub forma unui film mut care, din păcate, s-a pierdut cândva în decursul deceniilor următoare. În 1934, Hollywood-ul a făcut o nouă încercare, distribuind-o în rolul principal pe o tânără actriţă în vâstă de numai 16 ani, pe nume... Anne Shirley. Domnişoara Shirley primise, de fapt, la naştere numele de Dawn Paris – un adevărat nume de scenă în sine – dar studioul de film care a realizat ecranizarea a considerat că producţia avea să aibă mult mai mult succes dacă actriţa din rolul principal purta acelaşi nume cu personajul jucat.

Numeroase Anne pe marile şi micile ecrane

Din 1934 şi până în prezent, Anne of Green Gables a fost adaptat de multe ori atât pentru marile, cât şi pentru micile ecrane, inclusiv sub forma filmului de animaţie japonez extrem de popular, produs în 1979 de către Nippon Animation. Cea mai cunoscută producţie ramâne, însă, mini-serialul de televiziune canadian cu Megan Follows în rolul protagonistei şi Colleen Dewhurst în cel al Marillei Cuthbert. Filmul a spart, la priemieră, toate recordurile din istoria difuzărilor de televiziune din Canada, înregistrând o audienţă care nu a mai fost depăşită până în 2003. Serialul a fost tradus, de atunci, în 30 de limbi şi difuzat în peste 140 de ţări. Demnă de reţinut este şi producţia din 2008, ecranizarea televizată Anne of Green Gables: A New Beginning (Anne of Green Gables: un nou început), cu Barbara Hershey în rolul Annei, ajunsă acum la jumătatea vieţii, căutând să-şi recapete liniştea după moartea soţului ei, Gilbert, în el de-al Doilea Război Mondial, frământată, încă, de amintirile din copilăria sa zbuciumată.

Cel mai longeviv musical din istoria musicalurilor canadiene

În 1965 a fost pus pentru prima dată în scenă Anne of Green Gables: The Musical, ca parte a primului festival Charlottetown devenind, unlterior, o tradiţie anuală. A ajuns, în prezent, la al cincizeci şi doilea sezon, iar producătorii îl declară cel mai longeviv musical anual din lume; cel puţin 2,3 milioane de spectatori l-au vizionat în Charlottetown şi multe alte milioane i-au urmărit pe Anne şi Gilbert dansând pe scenele londoneze, pe cele din New York sau din Japonia.

 Anne cu e final... dar fără codiţe roşcate?

Chipul îndrăgitei eroine a apărut pretutindeni, de la micile ecrane la şervetele de bucătărie şi la timbre, iar fiecare reprezentare a Annei Shirley respectă, de regulă, unul din cele două tipare consacrate: la vâsta copilăriei şi a adolescenţei, Anne apare ca o fetiţă cu codiţe roşcate purtând, de obicei, o pălărie de paie, iar la maturitate, sub chipul unei tinere distinse cu trăsături similare domnişoarelor Gibson. Cu o singură excepţie: în 2013, o editură particulară independentă, profitând de faptul că seria de romane despre Anne sunt proprietate pubilcă, a tipărit un set alcătuit din primele trei cărţi ale seriei. Pe copertă, însă, spre deosebire de toate celelalte ediţii din istorie, nu mai apărea imaginea clasică a fetiţei roşcate, ci a unei tinere atrăgătoare cu plete... blonde. Fanii, fireşte, nu au fost deloc încântaţi.