Sursa : EVZ Văzând ironiile la care este supus în ultima vreme de toată lumea, în frunte cu foștii aplaudaci din diverse UM-uri de presă, urmați la mică distanță de actualii parteneri de coaliție de la PSD, parcă m-a încercat un sentiment de compasiune pentru monumentalul - la figurat, dar și la propriu - președinte în exercițiu.
M-am gândit că devin un nedemn epigon al consacraților Ion Cristoiu și Victor Ciutacu, jurnaliști consacrați pentru criticile aduse omului politic de vârf în timp ce respectivul era în vârf de formă și aplaudat cvasi-unanim și pentru apărarea lui după "cădere". În fond, sunt ani buni de când exprim rezerve publice argumentate față de conduita prezidențială. Admit că amintita compasiune mi-a trecut repede, rememorând amalgamul de inadecvări, comoditate și impostură ale locatarului de la Cotroceni. Totuși, din această observație autoflatantă pentru propria-mi persoană, a presupusei și cu siguranță improbabilei mele apartenențe la o redutabilă companie de ziariști titrați, am realizat existența unui paradox pe care l-am anunțat încă din titlu.
Iar acesta e foarte simplu: când președintele avea cu adevărat elan și tracțiune electorală, în sensul valului de simpatie populară, al milioanelor de voturi și al obedienței absolute din partea multora, el era irelevant politic. Astăzi, când coordonează coaliția de guvernare, deci exercită cu adevărat putere politică executivă, așa cum a visat încă din 2015, este irelevant din perspectiva încrederii cetățenilor și a majorității parlamentarilor.
Să facem puțină istorie recentă a ultimilor 8 ani: lungul șir de gesturi păguboase și iraționale a început cu dărâmarea guvernului condus de Victor Ponta, când PNL avea în sondaje aproape 50% după prezidențialele din 2014, iar Iohannis o simpatie de 70%. Dincolo speculațiile oculte legate de "toxicitatea" lui Ponta - o fi fost rus, chinez, turc sau orice altceva, habar nu am - decizia înlăturării sale a fost, dincolo de încă o fragilizare a democrației în stil băsist, o catastrofă electorală pentru inițiator. S-a instalat apoi un guvern de „tehnocrați”, controlat mai degrabă de PSD în Parlament, ministere și deconcentrate (cei din PNL știu mai bine) și condus de Dacian Cioloș. Acesta din urmă s-a jenat permanent de o alianță fățișă cu partidul prezidențial, deși formațiunea l-a asumat inconștient ca emblemă electorală în 2016. Rezultatul este cunoscut: PNL a luat 20%, iar PSD 46%. Iohannis începe să scadă serios. Țâfnos și pricinos ca un adolescent, departe de conduita așteptată de la un președinte, neputincios că a trebuit să instaleze 3 cabinete impuse de Liviu Dragnea, Klaus Iohannis a luat lupta politică pe persoană fizică, reușind performanțele ca PSD să fie pe locul 3 la europarlamentarele din 2019 și să piardă guvernarea în luna octombrie a aceluași an. E drept că valul de ură îl readuce printre favoriți, câștigând "en fanfare" blatul orchestrat împreună cu Viorica Dăncilă.
Începe o scurtă perioadă - singura, de altfel - când președintele deține simultan și putere politică executivă, și capital de imagine. Este prima parte a mandatului lui Ludovic Orban. Apoi luna de miere se încheie. După doar un an cu „guvernul meu” în funcție, Orban începe să se scuture lanțul, PSD câștigă localele și parlamentarele din 2020, iar soluția disperată devine Florin Cîțu, care este destituit după nici 6 luni din fruntea PNL, probabil tot pe motive de indisciplină. Și astfel ajungem la zi.
De un an de zile, Klaus Iohannis are cu siguranță acces la influențarea și chiar articularea deciziei guvernamentale. Atât cât poate, cât înțelege și cât se pricepe. Adică extrem de puțin. Dar cert e că are, măcar dacă ne gândim că pupilul său militar este șef la Palatul Victoria. Totuși, în planul autorității moral-electorale, al învestirii cu încrederea populară, fostul primar al Sibiului se prezintă catastrofal. În ciuda pandemiei urmate de odiosul război criminal declanșat de Rusia în Ucraina, fenomenul "rally around the flag" (suport popular inerțial pentru zona instituțională în perioade de criză) l-a ajutat marginal și doar pentru perioade infime de timp.
Astăzi, cu încredere de sub 15% și încă doi ani de mandat în față, după un lung șir de contra-performanțe politice și fără absolut nicio reușită notabilă - exceptând medalia olimpică la ridicol pentru programul prezidențial România educată, a cărui elaborare a durat 8 ani, care nu are finalitate și e oricum contestat de toți știutorii de carte - șeful statului stă mai prost decât propriul partid, cotat la 19%. Motiv suficient pentru "urmașii Brătienilor" de a nu-l mai considera pe liderul lor spiritual și o "locomotivă" în 2024.
Singura concluzie a celor de mai sus este tristă pentru România: instituția prezidențială, depozitara celei mai mari încrederi populare manifestate prin vot direct pentru o persoană, și reperul politic suprem al mentalului colectiv românesc beneficiază astăzi de o atât de scăzută autoritate încât periclitează însăși ideea echilibrului puterilor în stat și spiritul democrației, atât cât poate exista el într-o țară care a avut, în 800 de ani de statalitate, vreo 3 decenii cu democrație (2 în interbelic și anii '90).
Recomandările noastre
