Dacă suntem nemulțumiți de salariile pe care le avem, să ne consolăm amintindu-ne cât de mici erau lefurile în România și cât de bine se trăia din ele.

Trai pe vătrai pentru funcționarii publici din România. În 1914, un profesor de liceu avea 350 de lei pe lună. E de necrezut, dar este adevărat!

Profesorii fiind mulțumiți pe vremea aceea cu salariul ce-l primeau, se ocupau serios de educația elevilor.

Existau în 1914 lefuri de impiegați de 100 – 150 lei lunar.

Acesta era minimul pentru o viață decentă și, totuși, funcționarilor publici nici nu le trecea prin minte să ceară sporirea salariilor sau dreptul de sindicalizare sau de grevă.

Cu 150 de lei, omul se îmbrăca destul de corect, mânca bine, locuia într-o camera frumoasă, cu draperii de pluș la fereastră și foc în sobă din belșug, ba trăgea și câteva chefuri până la leafa viitoare.

Un ministru avea o leafă de 1200 lei lunar.

Era o avere extraordinară, care permitea toate luxurile și risipele, mese bogate în fiecare seară, banchete, propagandă electorală, o viață de nabab.

Cea mai mica leafă era a sergentului de stradă și era de 80 lei pe lună.

Mai avea el poate micile lui sporuri nemărturisite, dar lumea închidea ochii cu indulgență.

Mii de funcționari aveau lefuri până în 200 de lei.

Trai pe vătrai pentru funcționarii publici din România

Totuși, „șperțul” nu bântuia în administrație, nu avea câtuși de puțin virulența, caracterul ofensiv și de șantaj de azi.

Era numai un „obicei al pământului” mult mai dulce, mai mult un „bacșiș”, un fel de cadou făcut de boier celui ce-l servea.

Pe atunci, bugetul României era de un milion de lei, nu ca în 1930, când ajunsese la 30 miliarde, nici ca în prezent…

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric