„Ah, ce interesant!”, exclamă profesorul Woland/Satana, în Maestrul și Margareta, când aude de la Berlioz și Bezdomnîi că Dumnezeu nu există.

„Oh, ce încântător!”, face el din nou când află de la cei doi intelectuali sovietici (unul, redactor șef la o revistă literară, celălalt, poet) că sunt atei.

„În țara noastră, ateismul nu mai miră pe nimeni”, îi explică aceștia Diavolului. „Marea majoritate a populației, devenind conștientă, de mult nu mai crede în Dumnezeu.”

Profesorul continuă să-i iscodească: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci se pune întrebarea: cine îndrumă viața omului și, în general, toată rânduiala de pe pământ?”.

„Omul le îndrumă pe toate”, îi deslușește poetul.

„Și nici diavolul nu există?”, insistă profesorul.

„Nici diavolul… Nu există nici un diavol.”

„Foarte interesant, zice profesorul, cutremurându-se de râs; cum vine asta? La dumneavoastră, orice cauți nu găsești?”

La aproape o sută de ani de la acea întâlnire din parcul Patriarșie Prudî, ateismul a biruit. Cu adevărat nu mai miră pe nimeni. Omul s-a umflat ca broasca din fabulă și nu mai vede nimic de propriul burdihan.

Dracii nu mai trebuie să se fofileze. Umblă nestingheriți printre noi. Sunt de-ai noștri. Cei mai buni dintre noi. Elitele noastre. Și-au dat jos măștile și ni le-au pus nouă. S-a umplut lumea de Profesori, Doctori, Oameni de știință, semeni ai lui Woland.

Fojgăie drăcimea și dă sfaturi pentru binele omului. Cum să se păzească. Să fie precáut. Să nu fie prost. Să se resemneze. „Lumea nu va mai fi niciodată la fel.”

S-a împuțit treaba. Geaba dai cu odicolon, că pute a pucioasă de te-ntoarce, vorba unui coleg de armată, care avea sector la closete.

Paradoxal, tocmai împuțiciunea asta îmi dă speranțe. „La vidange en rose.”