Treceam prin piața Amzei, topit de căldură când m-am întâlnit cu o colegă, o doamnă a Academiei Române, pasionată de munca sa de o viață, un om de știință. “De ce vreți să fiți Don Quijote, domnule Mihăescu?”, m-a întrebat în timp ce mă privea cu un soi de compasiune. I-am răspuns că nu sunt nici pe departe un personaj tragic, deși mă pasionează cauzele pe care foarte multă lume le consideră pierdute.

Am ales să ilustrez acest articol cu o copertă de la revista The New Yorker care a apărut în august 1988, într-o vară cel puțin la fel de călduroasă, într-o perioadă în care eram puternic angrenat în lupta împotriva dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Desenele mele împotriva comunismului în general  căpătaseră o adresă foarte precisă: dărâmarea "bolovanului" Ceaușescu. Era ca o obsesie și îmi foloseam creionul și penița ca pe cuvintele unui blestem, ca pe o incantație.

Curând după acest număr din The New Yorker a “năvălit” în viața mea Silviu Brucan, sosit în America pentru ca să-și caute de sănătate, dar și să coordoneze pregătirea evenimentelor ce aveau să se desfășoare un an mai târziu. De cum l-am văzut, am știut că îl am în fața mea pe călăul dictatorului. Prietenii mei români de la New York m-au laut peste picior și m-au asemuit imediat tragicului personaj din opera lui Miguel de Cervantes: “Cum îți închipui tu că va reuși să-l dea jos pe Ceaușescu boșorogul ăsta? Ești naiv!” Dar eu am știut, am simțit până în miezul ființei mele că Brucan va izbândi. 

Și dacă românii nu m-au înțeles niciodată, colegii din presa americană, dar și din presa britanică m-au sprijinit și, într-un fel, m-au admirat pentru tenacitatea mea. De altfel, de la Londra am primit un text care mi-a plăcut atât de mult încât l-am lipit pe peretele atelierului meu, nu departe de fotografia lui Ceaușescu în care obișnuiam să înfig zilnic piuneze într-un soi de ritual voodoo. Ani de zile nu am știut cine era autorul acelor rânduri până când am decis să folosesc citatul drept motto pentru primul meu volum de memorii, "Între linii”. Atunci l-am tradus în românește și, culmea, o amică americancă (bună cunoscătoare a limbii române) l-a recunoscut imediat: “Seamănă grozav cu Man in The Arena de Theodor Roosevelt!” mi-a spus ea și eu m-am gândit imediat la tinerii de peste ocean, care cunosc pe dinafară citatele oamenilor de stat americani importanți. Cuvinte înțelepte transmise mai departe prin generații… Oare ce ar putea învăța copiii români de la politicienii noștri? "Nu respectați hotărârile Curții Constituționale!” de Ludovic Orban, de exemplu!

Din ziua în care am primit acest text, nu m-a mai părăsit niciodată, pentru că mă recunosc în el și este deviza mea:

“Nu criticul este cel care contează; nici cel care arată unde s-a poticnit viteazul sau unde creatorul ar fi putut face mai bine. Meritul este al celui care coboară în arenă; al cărui chip este mânjit de țărână, sudoare și sânge; al celui care se luptă vitejește; care se împiedică și se ridică iarăși și iarăși. Meritul este al celui care știe să se înflăcăreze. Și care, în cel mai bun caz, cunoaște triumful unei mari victorii, iar dacă în cel mai rău caz dă greș, cel puțin pierde luptând cu măreție; așa că locul său nu va fi niciodată alături de sufletele reci și timide care nu cunosc nici victorie și nici înfrângere.”

Theodor Roosevelt, “Man in The Arena”

Atunci când m-am întâlnit cu colega mea în piața Amzei, mă îndreptam către Academia Română ca să depun o scrisoare adresată membrilor Prezidiului, pentru că, deși clădirea din Calea Victoriei se află sub “asediul" virusului “la modă”, conducerea, mobilizată de vicepreședintele Victor Voicu —care se crede un fel de Ceaușescu și e doar un fel de bolovan — se află "pe baricade” și una dintre principalele preocupări este modificarea Statului. Dar modificările nu sunt în niciun fel “democratice”, ci se vor doar o completare la statutul pe care l-au compus bolșevicii atunci când au “reorganizat” Academia în august 1948.

"Stimați membri ai Prezidiului Academiei Române,

Stimați colegi,

Pandemia din acest an a fost prilejul ideal pentru manifestarea celor mai dictatoriale tendințe. Întreaga societate românească a avut de suferit din cauza nepriceperii celor care au gestionat țara și, din păcate, Academia Română nu și-a făcut simțită prezența îndeajuns pentru a semnala abuzurile în privința limitării drepturilor și libertăților cetățenești.

Activitatea Academiei însăși a suferit din cauza acestor restricții, deși conducerea nu a pierdut niciun prilej pentru a încerca să ne impună "agenda" unora dintre membrii care, deși sunt aleși, se comportă ca niște adevărați despoți, demni urmași ai celor care au fost desemnați "nemuritori" de conducerea comunistă a țării din anul 1948. Aceeași, care se opun primirii în rândurile noastre a unor oameni de cultură acuzați de ceaușism, aplică metode identice vremurilor în care politicul a văduvit România de cele mai luminate minți ale națiunii.

Aș dori să vă reamintesc abuzul pe care conducerea Academiei l-a comis în "episodul" Statutul Academiei Române: 

- Fără nicio dezbatere prealabilă, Prezidiul a trimis "unor" membri o propunere de "modificare" care, totuși, produce o schimbare radicală în ceea ce privește statutul însuși al membrilor Academiei Române. În curierul electronic al cancelariei această propunere părea consultativă, supusă unui soi de "dezbatere" on-line. Părea, pentru că două săptămâni mai târziu propunerea s-a transformat direct în "completare" a statutului, iar votul electronic (care este destul de evaziv reglementat în actualul statut și ar necesita niște clarificări acum, când internetul devine din ce în ce mai prezent în activitatea zilnică) s-a transformat în vot al unei Adunări Generale, care nu a fost legal convocată și care nici nu era însoțită de un document numit "ordine de zi" prin care colegii noștri să înțeleagă exact ce se întâmplă. Graba aceasta suspectă nu se explică decât prin dorința viscerală a vicepreședintelui Victor Voicu de a se debarasa de "indezirabili", de a se înarma cu un instrument cu ajutorul căruia să poată descuraja orice altă tendință critică. 

- Deși din curierul electronic trimis ulterior se subînțelege că au existat și alte propuneri pentru "completarea" statutului, Biroul Prezidiului nu a făcut publice aceste propuneri și deci putem presupune că, în plină pandemie, răzbunările personale sunt stringente și nu mai suportă nicio amânare.

- În acest context, doresc să consemnați câteva dintre propunerile mele pentru "completarea" statutului, care să limiteze tendințele narcisiste ale unora dintre aleșii noștri:

1.Pe pereții Academiei Române să fie expuse NUMAI portretele președinților din care eu aș exclude personalitățile care au fost NUMITE de comuniști și nu ALESE de academicieni.

2. Academicienii care ocupă funcții în Prezidiul Academiei să nu poată fi și directori ai institutelor de cercetare, ci să ocupe funcția onorific, deci fără remunerație. Nimeni nu poate crede că persoane aflate la vârsta senectuții pot ocupa eficient atâtea funcții și pot să se afle în atâtea locuri în același timp. A sosit momentul ca tinerii din cercetare să fie încurajați ca să obțină rezultate cât mai valoroase fără să lâncezească în umbra unui "staroste".

3. Revin asupra reglementării mai precise a utilizării votului electronic, care nu mai permite păstrarea secretului opțiunii academicienilor și este pasibil de manipulări pe care eu le cunosc foarte bine din vremea când eram senator în Parlamentul României…

4. Înainte să intre în dezbatere în Adunarea Generală, Statutul Academiei Române trebuie amplu discutat pentru a elimina din el cât mai multe dintre prevederile moștenite din statutul Academiei Republicii Populare Române, care a fost publicat în Monitorul Oficial din 13 august 1948 și ale cărui prevederi par a fi foarte dragi unora dintre colegii noștri.  

 Eugen Mihăescu

membru de onoare

al Academiei Române

P.S. Voi supune atenției Consiliului de onoare (altă invenție comunistoidă): felul în care Biroul Prezidiului a "organizat" modificarea Statutului Academiei Române.

EM