Peste povestea pe care v-o spun acum s-a așternut atâta praf, încât poți citi în straturile lui ca în scoarța unui copac. E de ajuns o suflare de vânt și negura trecutului se luminează, aducând cu ea o lume ce nu era cu mult diferită de cea de astăzi.

Maria și Tănase ar fi rămas doar niște nume pe lespezi de piatră, în cimitirul înghițit de buruieni, dacă firea lor nu le-ar fi purtat opincile prin tribunale căutându-și dreptatea.

Și, uite așa, împricinați anonimi, veniți cu jalba în fața judecătorului, rămân câștigați unei istorii care îi evocă pentru a-i da exemplu de nesănătoase obiceiuri.

Dar să lăsăm vorba, pentru că nu mi-am propus să vă obosesc judecata într-o introducere mai lungă decât o boală.

Era sfârșit de noiembrie când tatăl Mariei hotărâse că fata e numai bună de măritat. Avea să scape de o lingură în plus la masă și de o gură de hrănit în vremuri de aprigă sărăcie.

Ce-i drept, după lege Maria împlinise 16 ani, dar trupul ei se încăpățâna să rămână agățat în copilărie.

Cine n-o știa, nu-i dădea mai mult de 12 ani, cu tot cu codițele ei bălaie și ochii cuminți ce nu trădau vreo urmă de feminitate.

-Mai dă-i de mâncare dacă vrei să ne scăpăm de ea, arată ca o scândură! Se enerva tatăl Mariei.

O invinuia pe nevastă-sa pentru felul nefiresc în care se dezvoltase fata și mereu avea câte ceva de bombănit :

-Cu mă-ta seamănă așa sfrijită și cocoșată, îi reproșa bărbatul. Dacă într-o jumătate de an nu-i găsesc bărbat, o trimit la mănăstire ca să nu le strice pe celelalte surori cu ghinionul ei.

Familia Paraschiv avea trei fete, iar tatăl lucra ca argat la casa boierului din sat.

-Mare păcat pe capul tău, Ioane, cu trei fete. Cu ce Dumnezeu să le faci zestre la toate ?

-Ce să fac, boierule, dacă atâta s-a putut? Tot am zis că următorul iese băiat și Dumnezeu și-a pus în gând să-mi facă în ciudă.

-Măi, Ioane, da măcar dacă ieșeau frumoase le măritai și sărace, răsucea boierul cuțitul în rană.