E răscolitoare astăzi o preumblare prin Cârlănești, Dâmbovița, cândva un ținut înalt și mândru, în care oamenii își purtau cu cinste turmele de mioare și berbeci. Așezarea, cu căsuțe risipite pe coamele blânde ale dealurilor, a îmbobocit, de sute sau poate de mii de ani, cu fața către lumina și zăpezile ce coboară dinspre icoanele munților Leaota, Bucegi și Baiului. În prezent însă, destinul cârlanilor pare să se fi întors cu spatele la viață, agonizând neputincios printre sulițele fagilor retezate cu lăcomie de sărăntocii dezumanizați și debili ai tranziției postdecembriste.

Dacă unești Bucureștiul cu comuna Vârfuri, pe aliniamentul Ploiești - Florești -Moreni, atingi, în 120 de minute de balans și hodoronc-tronc pe patru roți, spinările frământate ale Subcarpaților, mai precis căușul întors pe dos al satelor Stătești, Șuvița, Ulmetu, Cârlănești, Cojoiu, Merișoru și Vârfuri.

Voi scrie astăzi, lăsând deoparte alte șase povești, despre Cârlănești, Țara cârlanilor, cum am numit acest ținut, preocupat să nu-l etichetez urât, schimbând litera „c” cu semnul grafic „m”. Și asta din cauza gunoaielor împrăștiate de oameni prin minunate dumbrăvi și văiugi.

Înainte pe brânci

Dar să purcedem!

Am urcat spre norii Cârlăneștiului în trei (prieteni), într-una dintre zilele acestea vinete de iarnă, când aci, în Vârfuri, ploua somnambulic, iar dincolo, o țâră mai sus, ningea anemic și plângăreț, la puțin peste 600 de metri altitudine.

Dincolo de isteria coronavirusului care aproape ne-a încuiat mințile, dezchizându-ne, în schimb, larg posibilitățile morților închipuite, Cârlăneștiul se târăște înainte pe brânci, pe poteci și ulițe turnate-n lut, printre case-fantomă ce se mai sprijină doar în propriile umbre, poieni cu soare tămăduitor și întrebări rostite cu glasul stins.

Interzis automobilelor

Sunt pustii firele ce urcă spre cerul Cârlăneștiului, iar puținii locuitori care-i (mai) bat păienjenișul căilor n-au zorit încă dinspre serviciu spre casă. În Țara Cârlanilor nu se poate ajunge cu mașina. La trecerea hotarului trebuie să-ți lepezi, așadar, mofturile și cauciucurile. Și să-ți încalți cizmele.

Aici, sau acolo unde hornurile ating cu fruntea lor încărunțită obrajii bucălați ai norilor, erau, la începutul secolului, aproape două sute de gospodării zdavene. Oamenii își plămădeau viața după rigorile păstoritului, iar primăvara mirosea întotdeauna a miei albi și a promisiuni curate, întotdeauna onorate de belșugul toamnei. Doar iarna, Țara cârlanilor ațipea în rând cu pădurea și cu jivinele ei.

Gunoaiele oamenilor sau oamenii-gunoaie?

Astăzi, însă, în patru ore de puls luat la pas, ținutul cândva atât de nobil al cârlanilor s-a pipernicit, s-a retras în sine, mulți oameni vrednici l-au părăsit, iar câțiva dintre cei rămași, tot mai puțini de la noapte la zi, îi mai și batjocoresc blazonul.

„E uluitor, nu înțeleg de ce aruncă unii săteni gunoaiele prin prăpăstiile și văile Cârlăneștiului. Vântul le risipește apoi în toate zările, murdărind darurile naturii”, îmi aruncă, revoltat, peste umăr, unul dintre însoțitorii mei.

„Pentru că n-au pic de bun-simț, pentru că pe copii n-are cine să-i mai învețe ce-i bine și ce-i rău, pentru că nu-i doare și nu le pasă”, vine răspunsul celuilalt prieten, aplecat asupra unui fir de soc gata înverzit.

Veverița și fagii uciși

Privesc de-a lungul gârlei peste ale cărei maluri tocmai ce mi-am săltat durerile și nu pot să nu mă revolt când în fața ochilor îmi răsar resturile colorate ale nesimțirii: peturi, hârtie igienică, tampoane, coji de portocală, baterii, ambalaje din plastic, cârpe etc. „Ce cretini!”, concluzionez scârbit.

Uit, pentru câteva minute, de relieful murdărit ce stă să erupă din nou la viață în momentul în care o veveriță taie câmpul nostru vizual în căutarea rezervelor de nuci și alune adunate cu un an înainte.

Întâlnirea cu aprigul Cuțitaru’

Nu pentru mult timp însă, pentru că, abia eliberat din chinga pantelor maculate cu resturi menajere, perspectiva fagilor seculari retezați cu sălbăticie mă doare la propriu. Am uitat să menționez, dar închipuiți-vă că o splendidă pădure de foioase însoțește ambițiile omului-cârlan până la ultima casă.

„Au tăiat mereu, au furat la pădure și tot nu-i mai satură Dumnezeu”, ne lămurește, blestemând printre dinții stricați, un bărbat încă viguros, de 70 de ani, Alexandru, pe numele lui, „Cuțitaru’”, după poreclă.

Ghici ce păzește poliția?

„Dar nu-i vede nimeni, bre? Polițiștii ce păzesc?”, țâșnește, la unison, mirarea noastră. „Ba bine că nu-i vede polițiștii! Ei păzește, iar ăia dă cu drujba, tataie”, ne lămurește omul voinic, ce poartă în spinare o prăjină de zece metri proaspăt ucisă, iar pe brațul stâng un topor mlădios cu coadă lungă.

L-am lăsat în urmă pe bătrânul desprins din drama Cârlăneștiului. Am suit la munte, să privim norii și icoanele Munților Leaota, Bucegi și Baiului. „Uite, mă, parcă se vede și Ciucașul!”, aud o voce limpede în dreapta mea. Degetul ce împunge apoi panorama vălurită din față a descris un cerc mic, estimând rapid: „În maximum șase ore am ieși spre Valea Prahovei, am răzbi spre Baiului!”.

Stâlpul despuiat de lumină

„Poate”, calculez la rândul meu în gând. Dar nu acum, nu astăzi.

La întoarcere, spre seară, rănile Țării cârlanilor s-au deschis parcă și mai adânc, gata, gata să ne înghită. Căsuțele dospite cândva din lemn de brad, pământ galben și nuiele se clatină sprijinite doar în firele plăpânde de păpădii uscate, ulucile strâmbe și ulițele lipite pe cale cu noroi par că se estompează, și ele, din timpul prezent, iar un stâlp gros din beton răsturnat spre tării, despuiat de fire și curent electric, străpunge acest amurg nenorocit abandonat de zei și de oameni.

Fuga de minuni

Sunt ultimele imagini pe care le mai văd și acum, în vreme ce scriu aceste rânduri închinate satului românesc prins în galopul nefiresc al globalizării.

Și poate că în clipa aceasta, dar chiar acum când citiți, Țara cârlanilor s-a ridicat de la pământ cu tot cu amintirea mieilor ei, zburând spre un cer mai bun, departe de noi și de minunile noastre de prea multe ori împlinite.

Fotografii: Florian Saiu