Apatia electoratului şi tulburările sociale nu înseamnă că politicile lui Donald Trump funcţionează.

Diferenţa de atmosferă dintre ultimele două alegeri ale Iranului este evidentă. Primele au fost marcate de speranţă şi aşteptări, întrucât Hassan Rouhani, susţinut de reformişti, a câştigat o victorie covârşitoare la scrutinul prezidenţial din 2017, la care trei sferturi din electorat s-a prezentat la urne. Au fost văzute în general ca un referendum privind acordul nuclear pe care Teheranul îl semnase cu puterile mondiale şi o expresie a dorinţei iranienilor ca liderii lor să reia dialogul cu Occidentul şi să deschidă ţara.

Al doilea scrutin, ţinut vineri, a reflectat sentimentul de disperare care a cuprins o mare parte din populaţia de 80 de milioane a Iranului. Prezenţa la vot la alegerile generale a fost de vreo 42,5%, cea mai mică de la un scrutin naţional de după revoluţia islamică din 1979. Iar în oraşele mari precum Teheran a fost cu mult sub această cifră.

Multe s-au întâmplat în ultimii trei ani care pot explica această demoralizare a iranienilor. Însă o temă a fost dominantă: strategia de "presiune maximă" a preşedintelui american Donald Trump, care a pus poveri fără precedent pe umerii economiei iraniene. Obiectivul declarat al dlui Trump după ce a retras SUA din acordul nuclear din 2015 şi a impus sancţiuni usturătoare republicii islamice a fost acela de a schimba comportamentul regimului. Iar obiectivele concrete sunt presarea Teheranului pentru a renegocia acordul nuclear, pentru a-şi sista sprijinul pentru grupări militante şi pentru a-şi limita programul de rachete.

Până acum nu a apărut vreun indiciu că Iranul va face orice din acestea. Din contră, el şi-a intensificat activitatea nucleară. Adepţii liniei dure, care de multă vreme se opun relaţiilor cu Vestul şi se află la originea politicilor regionale agresive ale Iranului, au fost întăriţi. Reformiştii, care îşi puseseră nădejdea în dl Rouhani şi acordul nuclear pentru a încuraja un dezgheţ al relaţiilor cu Vestul şi o schimbare pe plan intern, au fost grav slăbiţi. Toate acestea s-au putut vedea foarte bine la ultimul scrutin, care le-a a dus adepţilor liniei dure prima lor victorie electorală din ultimii aproximativ şapte ani. Un rezultat similar e de aşteptat şi la alegerile prezidenţiale de anul viitor.

Victoria adepţilor liniei dure sună totuşi şi a gol. Prezenţa redusă subminează pretenţia regimului că alegerile îi conferă legitimitate politică. Iar distanţa dintre conducerea republicii şi populaţia ei tânără se măreşte. Au existat multiple proteste antiguvernamentale în ultimii doi ani. Câteva sute de oameni au fost ucişi când autorităţile au zdrobit manifestaţiile din noiembrie provocate de creşterea preţului combustibililor. Alte proteste au erupt după ce Teheranul a admis că doborâse din greşeală un avion ucrainean de pasageri, după zile de negare.

Însă dl Trump ar greşi dacă ar considera apatia electorală ori tulburările sociale o dovadă că strategia sa funcţionează. Dezamăgirea iranienilor ia amploare. Însă nu există alternative politice credibile în interiorul sau exteriorul republicii. Iar, în viitorul previzibil, adepţii liniei dure, simţindu-se legitimaţi de ostilitatea Washingtonului şi fiind acum în plină ascensiune, este de aşteptat să insiste şi mai mult pe politicile care înfurie SUA. Se poate conta totodată pe ei că vor strivi prin forţă orice dizidenţă populară.

Poate lucrurile ar fi stat altfel dacă acordului nuclear i s-ar fi acordat timp. Îşi are defectele sale, dar acordul oferea măcar un punct de plecare pentru un dialog Iran-Occident, restricţionând concomitent activitatea nucleară a Teheranului. Le-ar fi putut oferi reformiştilor o pârghie prin care să preseze pentru schimbări sociale şi politice. Poate că era condamnat de la bun început să eşueze. Dar această ipoteză nu va putea fi vreodată testată, întrucât dl Trump i-a tras preşul de sub picioare acordului încă din fragedă copilărie.

E prea devreme pentru a determina cine câştigă până la urmă din această confruntare SUA-Iran. Însă perdanţii sunt evidenţi: iranienii de rând, striviţi oribil între asediul economic al Americii şi pumnul de fier al regimului, cu prea puţine speranţe de a le veni cineva în ajutor.

Sursa

Traducere: Andrei Suba - RADOR