Multe povesti, de la "Pasarea maiastra" la "Ileana Sanziana" si de la "Cotosmanul nazdravan" la "Fat-Frumos cu parul de aur", intretin iluzia realitatii printr-o formula celebra: "ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti".

Cel care spune sau scrie povestea isi asigura astfel publicul de veridicitatea celor zugravite. E o joaca, e o conventie, fireste, caci farmecul povestii sta tocmai in capacitatea naratorului de-a scorni, de-a transforma cuvantul si imaginatia in complici fertili. Televiziunea, in schimb, si-a confectionat de cativa ani un slogan care o coboara in ochii privitorilor: „Chiar daca n-ar fi, tot s-ar povesti”.

Ritmul celor doua enunturi intre ghilimele e acelasi, dar asemanarea se opreste aici. Sau cel putin ar trebui. Iata insa ca lucrurile nu stau asa, iar segmentul unde asta se vede cel mai bine e zona programelor de stiri si a talk-show-urilor. Cum se produce alunecarea informatiei seci si reci spre fictionalizare vandabila? In mai multe feluri.

Cel mai raspandit e folosirea expresiei-alibi „se spune ca”, precautia smechera a celor care stiu ca inaltarea zvonului la rang de stire poate avea consecinte juridice. Prin „se spune ca”, generatorul sau colportorul barfei refuza sa-si asume vreo raspundere. Daca stai sa-l asculti, el nu are nicio vina si e animat de cele mai bune intentii.

Vrea doar sa informeze lumea, iar pe „se spune ca” il foloseste fiindca nu e sigur de acuratetea informatiei. Dansurile preferate din sala de bal a tranzitiei televizate sunt menuetul ipotetic, polca prezumtiva si cadrilul manipulator. Zvonul, legenda urbana si vorba prinsa din zbor hranesc o populatie nedeprinsa cu scuzele pentru dezinformare si gata sa treaca peste sincopele deontologice ale furnizorului de asa-zisa informatie printr-un rationament de maxima stranietate: Da, stirea a fost falsa, dar ar fi putut fi reala.

Uneori ipoteza fantezista isi face loc spre a colora o emisiune cenusie si anemica. Alaltaieri pe la pranz, de pilda, la „Convorbirile duminicale” de pe DDTV, Mircea Micu si Grid Modorcea chinuiau lumea cu platitudini despre Caragiale si Eminescu. La un moment dat, simtind ca pana si operatorii postului erau pe punctul de-a atipi, Mircea Micu a facut cateva dezvaluiri picante, avand grija sa se ascunda la umbra protectoare a lui „se spune ca”.

Astfel, conform domnului Micu, statuia lui Caragiale de pe strada Maria Rosetti il reprezenta initial pe Lenin („asa se zice”), la fel cum statuia ecvestra a lui Mihai Viteazul, din apropierea Universitatii, fusese in prima instanta a Ioanei D’Arc („asa am auzit”). Si fiindca tot se simtea chemat sa uluiasca lumea, Mircea Micu a trecut repede de la Caragiale la Petre Tutea si a mai detonat o bomba: „Tutea avea o asemenea puritate morala, incat se spune ca ar fi murit virgin”.

Dincolo de acutele unei asemenea aberatii, Mircea Micu ia puritatea morala drept antonim al dragostei trupesti. Putine lucruri sunt mai triste decat scriitorii lipsiti de proprietatea termenilor. Din pacate, Grid Modorcea n-a avut vreme sa-si corecteze interlocutorul, fiind ocupat cu jignirea lui Andrei Plesu si cu descrierea lui drept „un personaj nascut in mahala, un fel de Nae Girimea al lui Caragiale”.

Sa admitem, o lume in care Micu si Modorcea sunt lasati sa vorbeasca in public mai are mult pana la normalitate. Dupa cum o lume in care plasmuirea e servita drept stire nu poate fi serioasa. Un exemplu. Cine urmareste stirile sportive ale posturilor romanesti de televiziune va descoperi doua metode prin care nimicul e fortat sa se transforme in ceva.

Prima este promovarea non-stirii drept stire. „Rat nu a primit oferte din Grecia” e doar o tentativa moale de-a umple cumva spatiul rezervat informatiilor reale. Ea nu spune nimic dand impresia ca spune ceva. E ca si cum ai anunta ca „Parisul nu a fost inundat” sau „Ferenc Puskas nu a inviat”. A doua metoda consta in plasarea semnului intrebarii la finalul asa-zisei informatii.

Stirea capata un mot dubitativ, care sugereaza tocmai lipsa de suport real a informatiei. Chivu la Barcelona? Divort in PD? Un cutremur maine-seara? Nu, nici vorba, dar privitorul trebuie tinut cumva in priza. Iar pentru asta televiziunea il are pe vechiul ei prieten si aliat, „cica”.