Săptămâna aceasta s-au împlinit trei ani de când Traian Băsescu este preşedintele României.
După un al doilea tur de scrutin, pe 12 decembrie 2004, fostul comandant de cursă lungă ajungea şeful statului. Promisiunea unei întâlniri „la ţepe“ în Piaţa Victoriei începea să prindă contur în mintea electoratului. Drumul străbătut de Traian Băsescu în aceşti trei ani e lung şi nu poate fi descris într-un articol de ziar. E nevoie de cel puţin o carte, şi încă una groasă, pentru că Băsescu pare născut sub o zodie a neastâmpărului. Iar de la promişii pari ascuţiţi la referendum e cale lungă...
O simplă înşiruire a poreclelor pe care le-a primit Traian Băsescu de-a lungul timpului reflectă pasiunea pe care a stârnit-o acest personaj, adorat, dar şi hulit în aceeaşi măsură: „Zeus“, „Nelson“, „Chioru’“, „Stăpânul“, „Comandantul“, „Vaporeanul“, „Captain Planet“, „Popeye“ şi chiar „Băsărică“. Alţii l-au descris drept „piromanul scenei politice“ sau „singurul om care contează pe scena politică“.
E greu de spus cum atârnă balanţa unui bilanţ al celor trei ani: înclină spre bine, spre rău sau stă în echilibru? Evident, adversarii politici îi găsesc numai cusururi, de la defecte fizice - de parcă ei ar fi nişte Feţi-Frumoşi - până la copilărie. I s-au atribuit toate relele din lume: de la viciile sale exagerate enorm, la incendieri de vase ori colaborare cu Securitatea. Mai mult chiar, un om politic serios la prima vedere şi european precum Adrian Severin susţinea, în 2005, că Băsescu este tătar! Iar faptul de a fi alogen îl determină pe Băsescu „să înţeleagă şi să manipuleze perfect suferinţele popoarelor în mijlocul cărora trăieşte“.
Traian Băsescu nu-i o uşă de biserică. Dimpotrivă, şi-a asumat păcatele omeneşti cu voluptate, cu mândrie, lucru care i-a crescut popularitatea. Pentru că românii se simt intimidaţi, inhibaţi în faţa celor fără vicii, lucru care li se pare nefiresc, nelalocul lui.
Politician instinctual şi conflictual, Traian Băsescu a făcut gafe mari. Şi a fost taxat pentru asta. În plus, nu are o relaţie bună cu presa, mai ales după episoadele „găozar“ şi „ţigancă împuţită“. O legendă spune că lui Băsescu i s-a acrit de presă când a văzut că aceiaşi ziarişti pe care-i omenise şi îi plimbase prin toată ţara când era ministru la Transporturi uitaseră de el şi ciuguleau din mâna mărinimoasă a proaspătului ministru, Miron Mitrea. Pentru mine, perioada Băsescu este benefică din două motive: interesul naţional arătat faţă de românii din jurul graniţelor, în special Basarabia şi Bucovina, şi campania sa antipoliticianistă. Mulţi au găsit în această cruciadă scopuri ascunse, populism.
Pe mine mă interesează că Băsescu e un om care a spart tăcerea, a spulberat omerta instaurată ca un blestem asupra României. După un preşedinte ca Iliescu, care s-a lăsat dus de valul oportunist al tranziţiei, şi un preşedinte ca Emil Constantinescu, învins de sistem, poate era nevoie de un Băsescu. Un preşedinte jucător, care nu tace. Nu respectă regula liniştii impusă de clica de mafioţi degizaţi în politicieni. Iar asta, se pare, respectă cel mai mult românul. Restul sunt detalii care vor dispărea în neant, vor rămâne în folclorul istoriei.
Recomandările noastre
