Horia Roman-Patapievici: "Semnificaţia formării "noii alianţe" nu se rezumă deloc la o regrupare de forţe politice, ea implică în mod esenţial o redefinire a "sistemului de putere" postcomunist, la fel de radicală precum cea realizată, în primii ani de după 1989, de Ion Iliescu şi grupul său."
Cum se ştie, această primă întrupare a sistemului de putere postcomunist a fost denumită „regimul Iliescu“.
Regimul Iliescu şi-a avut înflorirea politică maximă sub guvernarea Văcăroiu, când expresia sa a fost politic-poliţienească: „statul + partidul mare“; a cunoscut apoi o consolidare subterană extrem de ofensivă în timpul administraţ iei Constantinescu („cel mai bun pre- şedinte al regimului Iliescu“, cum l-a denumit Mircea Mihăieş), când s-a retras, „conspirat“, în lumea afacerilor; şi a revenit la lumina zilei în timpul guvernării Năstase, pentru a pune bazele unei noi formule de „sistem integrat de putere“, prin cuplarea lumii politicii cu lumea afacerilor, cu subordonarea justiţiei şi a aparatului de stat. Această nouă formulă şi-a dobândit expresia deplină abia prin guvernarea Tăriceanu, când „noua alianţă“, odată cu tentativa de suspendare a preşedintelui Băsescu, şi-a marcat în mod vădit diferenţa faţă de regimul Iliescu.
Esenţa regimului Iliescu a fost identificarea partidului mare cu statul. Iliescu personal detesta puterea oamenilor cu bani, de aceea regimul Iliescu, în mod strict, s-a constituit ca un aranjament de putere în care lumea afacerilor rămânea subordonată, iar la putere se află „puterea de stat a partidului mare“.
Esenţa noii alianţe este o înţelegere de tip castă între guvernare, lumea politicii şi lumea afacerilor. Un triumvirat motivat nu atât de interese, cât de logica dominării, care are drept scop dispunerea discreţionară (care se vrea legalizată) de resursele statului. Cum? Cu ajutorul transformării presei într-un organ de propagandă al capilor înţelegerii şi prin întrebuinţarea democraţiei ca simplu mecanism de recrutare al noilor cadre şi, în acelaşi timp, ca instrument de legitimare. Baza de funcţionare a noii alianţe este, prin urmare, (a) controlul guvernării, (b) monopolizarea mediilor de informare cu audienţă şi (c) menţinerea justiţiei într-o stare de corupţie endemică. Controlul guvernării permite confiscarea resurselor statului în interesul lumii afacerilor. Deţinerea în monopol (sau relativ monopol) a mediilor de informare permite controlul opiniei publice şi dresarea electoratului. Menţinerea justiţiei în stare de corupţie permite subordonarea ei oamenilor triumviratului, prin care aceştia pot obţine impunitate pentru abuzuri, legalizarea privilegiilor şi dreptul de a stabili (în favoarea lor) excepţiile. În fine, o justiţie îngenuncheată prin corupţie şi un parlament recrutat prin întrebuinţarea democraţiei ca mecanism de recrutare controlată a cadrelor contribuie, deopotrivă, la legalizarea actelor triumviratului şi neutralizarea acţiunilor adversarilor acestuia. Ca „adversar“ este definit oricine pune în discuţie normalitatea constituirii noii alianţe. Cum botezul de foc al constituirii ei a fost suspendarea preşedintelui, „adversar“ a fost definit tot ce are legătură cu preşedintele, cu justeţea actelor sale ori cu legitimitatea suspendării. Pe scurt, „adversarul“ este politica preşedintelui de a denunţa ca „sistem ticăloşit“ această nouă alianţă - moştenitoare a regimului Iliescu, în epoca oligarhilor cu ambiţia de a domina statul.
Marele tur de forţă al noii alianţe a fost dublu: (a) să redefinească centrul în funcţie de interesele lor; (b) să îi atragă şi pe jurnaliştii oneşti în această minciună interesată (căci, în mod sigur, nu toţi jurnaliştii care au căzut în logica acestui joc sunt „tonomate“; dar perversitatea sistemului face ca şi cei care nu profită de pe urma lui să nu mai poată fi cu adevărat inocenţi). Urmarea acestui succes a schimbat atmosfera televiziunilor controlate de oligarhi. Toate interesele triumviratului au fost tacit definite ca „bune“ şi „normale“; toate criticile adversarilor au fost declarate „rele“, „perverse“, „în solda preşedintelui“. Efectul pervers al acestei distorsionări este că oamenii au ajuns să accepte violările care vin din partea „bună“ şi să respingă toate lucrurile bune care vin din partea considerată rea. Când, de exemplu, preşedintele se opune deposedării funcţiei sale de prerogativele constituţionale standard (care nu i-au fost negate nici lui Iliescu, nici lui Constantinescu) se cheamă că se luptă pentru putere; când parlamentul acumulează neconstituţional prerogative ale justiţiei, faptul trece neobservat.
Prin acceptarea deplasării centrului (la care a împins-o noua alianţă), presa a ajuns să nu ne mai poată apăra decât de excesele preşedintelui (care sunt doar verbale), fiind în schimb incapabilă să ne apere de excesele guvernării ori ale parlamentului (care sunt efective şi cu consecinţe grave asupra statului de drept). Ca urmare, autorităţile în stat nu se vor mai putea modera reciproc, potrivit spiritului Constituţiei. Prin deplasarea centrului, opinia publică este legată la ochi în ce priveşte tot ce nu vine de la preşedinte şi încurajată să huiduiască tot ce i se spune că ar veni de la el. Or, aşa nu ne pregătim de democraţie: ne livrăm nepregătiţi pericolelor pe care suntem învăţaţi să nu le vedem, fiind mereu traşi de mânecă în privinţa pericolelor care nu există.
(va urma)
Recomandările noastre
