Ecourile dictaturii nu vor să se stingă. Campania de denigrare a ICR dusă, mai nou, de anumite cercuri politice aminteşte de dictatură mai mult chiar decât cooptarea unor foşti informatori ai Securităţii la "Academia de vară" organizată de ICR Berlin.
Metodele denigrării îmi sunt bine cunoscute, ele făcând parte din arsenalul probat al vechii Securităţi: citate scoase din context din cărţile lui Horia Roman Patapievici, menite să-l discrediteze, citate atât de ticălos îmbinate în tehnica denunţului. La interogatorii, pe vremuri, securiştii îmi adresau reproşuri uimitor de asemănătoare cu cele care i se aduc azi lui Patapievici: cum că scriitura mea ar fi o blasfemie, ar aduce atingere naţiunii române!
Să lămurim această chestiune: propoziţiile incriminate în cazul lui Horia Roman Patapievici nu sunt decât expresia trăirii artistice, ele funcţionează în baza unor libertăţi stilistice specifice literaturii oricărei ţări din lume, atât timp cât literatura respectivă se dezvoltă în libertate şi nu este supusă unor rigori extraliterare, impuse de factorul politic, cum face orice dictatură. Astfel, exagerarea literară este apanajul oricărei culturi, ea nefiind străină nici celei româneşti: prin Caragiale, Cioran sau Pintilie am putut „vedea enorm şi simţi monstruos”. Dar ce să mai vorbim despre limbajul cotidian al oamenilor simpli din România – pe care l-am experimentat şi eu ani la rând, cât am lucrat în fabrică –, un limbaj atât de împănat de înjurături groase, frazeologisme toxice sau bancuri fără perdea!
În ce mod sunt legate citatele din textele lui Patapievici cu „Academia de vară“ de la ICR Berlin? Evident, în niciun mod. În furia de a ataca ICR-ul, nici nu se mai pomeneşte despre cei doi turnători. Prins de febra instrumentalizării politice a acestui caz, ziarul Ziua pare că a „uitat” adevărata problemă: promovarea pe bani publici a doi foşti informatori ai Securităţii. Desigur, ar fi şi greu, dacă nu chiar imposibil să vorbim despre moralitate cu poetul de curte al lui Ceauşescu, actualul preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului, Adrian Păunescu. Dacă invitarea celor doi turnători la Berlin a fost, pentru mine, scandaloasă, atunci ceea ce se întâmplă acum – anume faptul că poetul de curte al dictatorului este chemat să delibereze despre moralitate în cultura română – este o monstruozitate.
Pentru mine, Păunescu este chintesenţa falimentului moral, personificarea prostituţiei culturale în dictatură. Pentru persoane ca el, singura atitudine corectă de după căderea comunismului ar fi fost să tacă cincizeci de ani. E greu să găseşti, printre artişti, pe cineva la fel de vinovat ca Păunescu pentru dezastrul moral al ceauşismului.
Aşa încât, mă văd obligată să fac nişte precizări: prin protestul meu, nu am contestat ICR-ul ca instituţie, nici performanţele pe ansamblu ale preşedintelui ICR. Nici n-o voi face vreodată. Am avut doar o obiecţie legată strict de „Academia de vară” de la Berlin. Dacă protestul meu este instrumentalizat de Păunescu şi alţii de seama lui, atunci mesajul meu a fost deturnat. Să-l pui pe actualul preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului s-o facă pe cenzorul cultural al ICR, ştiind prea bine care a fost rolul său în timpul dictaturii, este ca şi cum ai pune un piroman notoriu şef la Pompieri. Nu am cuvinte pentru a descrie enormitatea acestei situaţii în care se complace Senatul României.
Poate doar atât: refuz să-mi fie instrumentalizată, în orice fel, critica mea – pe care o menţin – la adresa „Academiei de vară” organizată de ICR Berlin; refuz în mod hotărât răstălmăcirea protestului meu prin oameni precum Păunescu sau prin campania împotriva ICR dusă de ziarul Ziua.
Citiţi şi: Atac naţionalist la ICR
Recomandările noastre
