Au părinţii naturali dreptul de a ţine legătura cu copilul la care au renunţat?
Spre binele copilului
Multe familii adoptatoare din România au iniţiat o petiţie împotriva deciziei Curţii Constituţionale de a modifica Legea nr. 273 din 2004. Aceşti oameni cer ca părinţii naturali să nu aibă acces la datele lor. De ce? În primul rând, pentru că adopţia deschisă nu e în interesul copilului. Îl obligă, brusc, să afle că are două rânduri de părinţi, dintre care unii l-au conceput şi l-au dat, iar ceilalţi l-au crescut. Această situaţie îi poate produce confuzie şi suferinţă, îi poate pulveriza echilibrul emoţional şi sentimentul de apartenenţă.
În România, majoritatea copiilor adoptaţi provin din familii dezorganizate, din părinţi care au renunţat voluntar la progeniturile lor sau care chiar au abuzat de ele. Efectul probabil al reluării legăturilor ar consta în permanentizarea unor complexe - „De ce m-aţi dat? Înseamnă că e vina mea“ - sau la reapariţia spaimei.
Adopţia deschisă nu aduce beneficii nici părinţilor adoptivi. Perechea care adoptă se va simţi mereu ameninţată, urmărită de nişte ochi străini, ca urmare nesigură pe rolul de părinte. Cât despre părinţii naturali, ei trebuie să ştie că un copil nu e un colet pe care să-l depui la o căsuţă de valori şi să-l ridici în bună stare mai târziu, când îţi convine.
E bine ca un copil adoptat să afle, la un moment dat, povestea lui. Când? Atunci când hotărăsc cei care l-au crescut. E dreptul şi responsabilitatea lor, apoi copilul va decide singur dacă doreşte să îi cunoască pe cei care l-au abandonat. (Elena Georgescu) Uşa care se închide „Părinte e cel care te creşte, nu cel care te concepe“. De acord, însă nu e un concurs în care învingătorul ia totul. Uneori e vorba de teritorii şi de securizarea lor. E posibil ca în spatele dorinţei de a-i face un bine copilului să se ascundă temerea părintelui adoptiv de a nu pierde o parte din afecţiunea acestuia. Să nu uităm însă că o uşă care se închide blochează două libertăţi.
În problema adopţiilor se judecă mereu situaţia generală, pierzându-se din vedere cazul particular. Nu toţi cei care-şi dau copiii spre adopţie o fac din egoism sau răutate, unii o fac pentru că nu au posibilitatea de a-i creşte, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, e tot o formă de responsabilitate.
În trecut, aproape peste tot era practicat sistemul „adopţiilor închise“, în care erau retezate toate legăturile posibile. A apărut apoi „adopţia semideschisă“, în care legătura între familii este ţinută doar prin intermediul agenţiei de plasare. În ultimul timp, mai ales în Statele Unite, se merge către „adopţia deschisă“.
Avantajele există şi nu sunt de neglijat. Dacă relaţia dintre cele două familii este deschisă, copilul va putea să înţeleagă mai rapid situaţia şi să se adapteze la ea. El va putea să adreseze întrebările nu părinţilor adoptivi, ci direct celor naturali şi, mai important, să primească răspunsurile de la aceştia. Ajuns la maturitate, nu va simţi că e „incomplet“ şi că o parte din el a devenit irecuperabilă, odată cu dispariţia fizică a părinţilor naturali. (Adrian Georgescu)
Puteţi comenta pe www.adriangeorgescu.ro
Recomandările noastre
