Gabriel Liiceanu a publicat memoriile varului sau sub titlul „Varul Alexandru si alte povesti adevarate”.

Volumul „Varul Alexandru si alte povesti adevarate”, scris de Adrian Oprescu, var cu Gabriel Liiceanu, a aparut recent la Humanitas, in colectia „Memorii, Jurnale”. Titlul „Varul Alexandru” este dat de una dintre cele 19 povestiri ale cartii, in care autorul vorbeste despre experientele traumatizante din inchisoarea de la Craiova si din lagarul de la Canal, unde a fost detinut intre 1949 si 1951.

Proces inscenat

Adrian Oprescu era, la 20 de ani, un tanar ferches, „destul de sigur pe el, caruia viata i se asternea la picioare”, dupa cum si-l aminteste Gabriel Liiceanu. Pe 15 octombrie 1949, a fost arestat si i s-a inscenat un proces politic, fiind condamnat doi ani „pentru atitudine dusmanoasa la adresa regimului popular”.

Cartea surprinde in vorbe de o simplitate care taie in carne vie, fara patetisme, chiar cu nuante de umor, secvente cutremuratoare: „Caderea pe alt taram”,  „Poveste cu oase”, „Ghetaria si baia”, „Aspecte”, „Drumul la Canal”. Portretul lui Corneliu Coposu apare intr-una dintre aceste povestiri. „Soarta decisese pentru mine sa fiu unul dintre detinutii politici care trebuiau sa contribuie la construirea socialismului prin saparea Canalului”, povesteste Adrian Oprescu, care la 77 de ani a hotarat sa-si scrie memoriile.

Demnitatea boierului

Gabriel Liiceanu a evitat multa vreme sa se uite peste povestiri si nu le-a dat initial vreo sansa, considerand ca n-au nici cea mai mica valoare literara. Totusi, cand le-a citit, a inteles ca s-a inselat. Povestile varului Adrian s-au dovedit a fi un miracol in viata sa de editor, care nu are nicio legatura cu „legatura lor de sange”. Sangele din randurile „boierului” Adrian Oprescu, care-si priveste cu demnitate trecutul, este mai puternic. De unde a invatat el sa scrie, la peste 70 de ani? „Am scris pentru ca mi se parea ca am ceva de spus”.

ORORILE INCHISORII „Mai rele decat foamea erau plosnitele”

„Murdar, imbracat in haine murdare si care put, fara posibilitatea de a le indeparta, la care se adauga foamea sfasietoare. Pentru mine, mai rele decat foamea erau plosnitele. (...). Fiecare isi pastra, in gamela, dupa asa-zisa cina, putina apa de baut. De fapt, nu aveai dupa ce s-o bei. Dimineata, cand lumina patrundea prin ferestruica, gaseai in gamela mai multe plosnite inecate. Pentru ca nu suportam plosnitele, eram mai chinuit decat ceilalti. (...)

Nu mai incapea nicio indoiala. Destinatia era Canalul. (...) Terminaseram „hrana rece pentru trei zile” si ne chinuia foamea. „ (Fragmente din carte)

MIRACOL Adrian Oprescu - debut literar la 77 de ani

Adrian Oprescu, care s-a nascut pe 24 august 1929, a facut inchisoare la Craiova si lagar la Canal, intre 1949 si 1951. In 1974, la 45 de ani, dupa ce a urmat Dreptul in Romania, la fara frecventa, a reusit sa ajunga la Paris, unde isi va aduce mai tarziu familia. La 46 de ani se inscrie la Arts et Metiers. Se pensioneaza in 1994. La 77 de ani, din Paris, ofera spre publicare Editurii Humanitas primul sau manuscris.

OPINIE

Cum am devenit "anticomunist visceral"

 Era sfarsitul verii lui 1949. Implinisem nu de mult 7 ani. Atunci a aparut in Bucuresti varul Adrian, cu gandul sa devina student la Academia Comerciala. (...) Apoi varul Adrian a disparut. Iar in casa, si in viata mea, cel putin, a aparut un cuvant cumplit care, de fiecare data, era spus cu glas coborat: Canal. Sau, mai precis, „la Canal”: varul meu, care venise in Bucuresti la 20 de ani ca sa-si inceapa viata de student, era acum „la Canal”. Tot ce stiam, fara sa inteleg si ce inseamna asta, era ca „il inchisesera comunistii”.

Nu intelegeam nici ce facuse ca sa fie inchis, nici ce insemna „la Canal”. Apoi, in preajma Craciunului din 1951, si-a facut aparitia varul Adrian. Desi „eliberat”, vizita lui avea ceva clandestin, iar aerul lui era cel al unui animal haituit. Devenise un strain. Anii petrecuti la penitenciarul din Craiova si apoi la Canal, la scurta vreme dupa ce iesise din adolescenta, il marcasera pe tot restul vietii. Odata scapat din lagar, nu avusese decat un singur gand: sa plece, sa dispara, sa lase pentru totdeauna in urma o lume in care, in orice clipa, oricare dintre noi putea fi calcat in picioare. Lucrul acesta i se infipsese in cap cu evidenta pe care nu ti-o dau decat legile fizicii. Inchisoarea fusese pentru el o explozie de maturitate.

Si atunci, privindu-l, in tulbureala mintii mele de copil, am inteles ca se intamplase ceva teribil cu el si ca oamenii aceia numiti „comunistii” erau, neindoielnic, reprezentantii Raului pe pamant. Atunci, cred, am devenit „anticomunist visceral”. (Gabriel Liiceanu, filosof) (Fragmente din prefata cartii)