Revelionul, in varianta sa comunista, reprezenta o sarbatoare convertita, impusa pentru a suplini alungarea Craciunului.

Animata de un intreg cortegiu de simboluri travestite, care culminau cu Mos Gerila, sarbatoarea trecerii dintre ani se dorea si un prilej mascat pentru a dovedi ca „v-am sters memoria sarbatorilor voastre degenerate”. Modul in care comunistii se instapanisera pe vietile noastre e dovedit si de felul in care ne chemau la lucru de Craciun sau mergeam la scoala pana in preajma Anului Nou.

Chiar si obisnuintele implicite de a ne „felicita” dovedesc reusita proiectului de „stergere a urmelor”: cei mai multi dintre noi ajunseseram sa traim fierberea „sarbatorilor” in preajma „cumpenei” Revelionului, cand ne telefonam febril apropiatii.

Si prin acest exemplu putem urmari cum orice societate – si cu atat mai mult una totalitara – trebuie sa permita energiilor colective sa se descarce, sa ingaduie oamenilor care o compun ca sa „vibreze” in jurul unui calendar al „sarbatorii”, care sa decupleze, fie si numai pentru o clipa, biografia de la istorie.

Mai ales ca atunci se scria, solicitant, „marea istorie”, a celor care, pasamite, „nu avusesera loc in istorie”, dar care, de fapt, erau complet evacuati din ea. Asadar, Anul Nou devenise o sarbatoare compensatorie in ciclul sarbatorilor „valorificate” de comunisti, care trebuia sa consume imensa energie proprie asteptarii sociale a unui „nou inceput”. Si cum cursul istoriei noastre adevarate era atat de sufocant, intensitatea trairii „regenerarii” era cu atat mai acaparatoare.

Tot astfel, puterea totalitara „inchidea ochii” cand impovararea omului obisnuit devenea excesiva. Bunaoara, sigur ca se fura din CAP-uri, dar se fura cate o unealta sau o galeata de porumb. Fata de furtul cu japca al pamantului taranilor de catre autoritati, acest mic furtisag de supravietuire era ceva „acceptabil”.

Sigur ca se mai fura din „fabrici si uzine” cate o freza sau o cutie de vopsele, dar conduita cu pricina nu era expresia vreunei inclinatii perverse comunitar a „romanului”, ci rezultatul unui calcul revelator: „pai daca voi – statul - m-ati incalecat cu asupra de masura, furandu-mi viata, trimitandu-ma intr-un oras dormitor in care infometam in intuneric, atunci, mai lasati-ma in pace sa ma descurc”.

Si era, in limite „tolerabile”, lasat in pace. Imi amintesc un studiu „de tinerete” al lui Vintila Mihalescu dintr-un mamut industrial bucurestean asupra „starii patologice a angajatilor”: nu puteai sa nu observi o ciclicitate remarcabila a „numarului de imbolnaviri” – atestate prin concedii medicale – in cursul unui an.

Era suficient sa suprapui graficul cu pricina peste ciclurile agricole pentru a-ti da seama ca, an de an, „proletarii” romani „se imbolnaveau” atunci cand nevoia de subzistenta ii transforma in „tarani”. Atunci cand se reintorceau in satele radacinilor lor – de care nu se puteau rupe niciodata – pentru a mai umple portbagajul Daciilor si cotloanele boxelor de la bloc cu un sac de cartofi.

Negresit ca intregul ansamblu de strategii compensatorii era binecunoscut de autoritati, dar cata vreme proasta gestiune si delirul ideologic nu putea „sa le dea” oamenilor mai mult (de la alimente pana la sperante), era ingaduit tacit. Intristator e sa descoperi, insa, la aproape doua decenii de la prabusirea oficiala a comunismului, cum multe din aceste conduite mascate se conserva sau chiar prospera.

Astfel, deseori in locul vechilor sarbatori autentice punem febra indestularii si goana dupa „petrecerile proletare”, dupa cum perseveram, in toate cele, sa ne furam in continuare caciula. Pentru sanatatea noastra individuala si comunitara, intre „Craciunul” comunist si Craciunul dintotdeauna, s-ar cuveni sa alegem, in sfarsit, sarbatoarea adevarata.