Discursul la ONU al lui Vladimir Putin a fost unul foarte bun. Cu anumite paranteze relevante, el ar fi putut avea altă soartă, dacă era rostit de altcineva, respectiv de un lider responsabil, democrat la el în țară, care nu amenință cu forța și nu utilizează armata pentru a anexa teritorii ale vecinilor.
Însă experiența reuniunii ONU, la 70 de ani de la întemeiere, ne-a învățat câteva lucruri despre evoluția lumii în care trăim și despre locul Rusiei în viitor.
Am avut un Vladimir Putin care a vorbit în mai mică măsură pentru sală sau pentru lumea internațională și mai mult pentru consumul publicului de acasă și pentru aliații săi din structurile de integrare din CSI. A vrut să pară puternic, cu soluții care să-i facă pe toți să uite de amenințările pe care le creează și le proferează către vecini, parteneri și aliați, nu mai vorbim către lumea liberă. Apoi a fost extrem de interesat să atingă corzile sensibile ale Occidentului, vorbind despre o soluție a ISIL și a imigrației pe care ar oferi-o.
E adevărat că dedesubt regele e gol: acțiunile sale sunt contrarii, militarizarea Estului Mediteranei și crearea zonelor de interdicție aeriene și navale în regiune amenință pacea lumii, nu o apără, și nu vizează nici un avion sau vas al ISIL, pentru simplul motiv că organizația teroristă nu are asemenea capabilități. În schimb, atacă interesele occidentale, se insinuează în negocieri, ba e pe punctul să construiască o alianță alternativă celei anti-ISIL, pe baza Iranului, Irakului șiit, Hezbollah și a alawiților sirieni, având eventual și o contribuție simbolică militară chineză. Un joc de-a ucenicul vrăjitor care e pe punctul să reaprindă și războiul sectar global, și confruntările din Orientul Mijlociu, și reactivarea și legitimarea ISIL.
Vladimir Putin a anunțat-o: nici un soldat rus nu va lupta cu ISIL. Doar îl susține pe Bashar al-Assad, pe care-l impune în noua formulă a negocierilor inclusive, pe baza forței militare cu care Rusia s-a așezat pentru decade în Estul Mediteranei, pentru a combate interesele Occidentale, a bloca Israelul și a struni Turcia, pentru a controla resursele energetice din Estul Mediteranei și eventualul lor drum spre Europa. Și ne anunță că pe coridorul creat de Donbas-Crimeea- Tarsus/Latakia(„La Sirie utile”, cum o numeau francezii în 1920) se va mai adăuga fie Egiptul, fie chiar Libia, orice spațiu al unui stat slab ce poate fi preluat, contaminat, militarizat și utilizat. Dacă nu cumva vreo surpriză va apărea chiar în Balcanii de Vest, dincolo de baza de la Nis. Însă nu e mai puțin adevărat că Rusia a reușit, printr-o acțiune de blitzkrieg, să reintre în joc. La singura sa prezență la ONU în 10 ani, Vladimir Putin a adus o Rusie izolată după episoadele din Ucraina la statutul de a redeveni un jucător, cu largul concurs al SUA și al întâlnirii fără sens cu Barack Obama. Iar spațiul unde Moscova a încălcat fundamental regulile Chartei ONU, Ucraina, Marea Neagră, a fost uitat și coborât în agendă sub Siria și imigranți. Vladimir Putin și-a transformat și acoperit agresiunea militară în Siria, eventual cu acceptul lui Assad - preluarea bazelor și capabilităților militare de unde a izgonit soldații sirieni și cărora le-a dat statut incert de extrateritorialitate, lucru nepermis de Hafez al-Assad în toată viața sa – sub pretextul participării la lupta împotriva ISIL și la soluționarea problemei imigranților. Două teme supermediatizate, în care însă Putin și Rusia nu au de gând să facă nimic!
Ceea ce are de gând însă să facă este transparent în discursul său de la ONU: susținerea dictatorilor și a stabilității ca soluție la „anarhie, dezordine, islamism, radicalizare, terorism”. O rețetă pe care a aplicato și acasă, în Rusia. Acolo unde publicul tolerează abuzul, restrângerea drepturilor individuale și a participării la guvernare, pentru a contempla „grandoarea Rusiei” și perspectiva de a redeveni superputere și a conta în lume, deci pentru orgoliu și ambiție. Dictatura, ca soluție la islamism și migrație. O nouă ideologie, pe care Rusia o exportă în lume pentru a contracara democrația și revoluțiile colorate, „exportul de sistem” al Occidentului care-i amenință propriul scaun. Cu prețul de a părea sperjur, de a vorbi despre suveranitate și egalitatea statelor, când limitează suveranitatea, ignoră alegerile libere ale statelor vecine și le impune interesele sale unilateral.
De altfel am văzut, în premieră, un Putin nesigur, bâlbâindu-se la întrebări și susțineri, preocupat și clar tulburat la New York. Oricât ar clama câștigul și victoria de moment, poziția sa e tot mai fragilă, și teamă mi-e că nu din cauza acțiunilor externe, ci a situației Federației Ruse la nivel intern. Iar pe piața internă, nimeni nu a mai văzut un Putin atât de dezorientat, nesigur și temător. Neadecvat pentru un țar al Marii Rusii, trădându-și probleme ce merită mult mai multă atenție și cumpănire.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
