Unul dintre cei mai respectaţi tineri specialişti în drept atrage atenţia că România aplică, în unele domenii, "reţete sigure de sinucidere instituţională" şi remarcă ciudata poziţionare a cetăţeanului faţă de stat.

A studiat la Bucureşti, Sorbona, Bruxelles şi la prestigioasa universitate americană Harvard, unde a primit şi titlul de doctor în drept. În prezent, predă la dreptul constituţional şi cel european la Boston College Law School, Statele Unite. În iulie 2008, preşedinţia României i-a propus tânărului jurist să facă parte dintr-o comisie de analiză a regimului constituţional din ţara noastră, scopul fiind acela de a găsi reforme pentru progresul social.

"În relaţia dintre cetăţean şi stat, se observă o disparitate notabilă în ce priveşte modul de raportare la instituţiile statului a diferitelor categorii de cetăţeni. Apariţia unei generaţii născute după căderea comunismului şi progresul economic fac ca relaţia multor cetăţeni cu statul să fie una nu de frică sau nevoie, ci de indiferenţă", spune Vlad Perju, într-un interviu acordat evz.ro.

Vorbim despre dezamăgiri, nu despre viitor

Evz.ro: Care este situaţia României de astăzi, după 20 de ani de comunism? Ne-am schimbat suficient pentru a privi spre progres? Vlad Perju: Complexă. Evident, s-au petrecut multe schimbări în bine în România ultimelor două decenii. Cine nu este convins de adevărul nemijlocit al acestei afirmaţii este fie amnezic, pentru că a uitat tragedia umilinţelor din perioada comunistă, fie iresponsabil, pentru că, deşi nu le-a trăit, nu socoteşte necesar a se informa. Ca atare, stăm bine, în raport cu trecutul recent. Personal cred că stăm destul de bine şi în raport cu trecutul mai îndepartat, spre exemplu cel interbelic. Însă nu pot răspunde întrebării dumneavoastră despre schimbarea României doar prin raportare la trecut. Nu o pot face nici dacă mă uit doar la ţările din jurul nostru. Criteriul meu este diferit. Eu mă gândesc unde este România azi comparativ cu unde mi-aş fi dorit să fie, şi unde cred că ar fi putut fi. Cât s-a schimbat România în aceste două decenii din cât s-ar fi putut schimba? Sunt unul dintre mulţii români care răspund, la această întrebare, că ţara s-a schimbat prea puţin. Aceasta explică dezamăgirea noastră cronică. Să nu uităm însă că, deşi avem dezamăgirile comune, viziunile noastre asupra viitorului României nu sunt indentice. Însa despre ele vorbim rar, destul de dezlânat, şi aproape mereu în monolog.

Te gândeşti la o întoarcere în România? Mi-ar fi greu să mă întorc într-un loc pe care nu l-am părăsit de fapt niciodată. Chiar dacă trăiesc de mai multi ani peste ocean, mă simt la fel de legat de România pe cât m-am simţit înainte de a pleca. Într-un fel, trăiesc simultan la Boston şi la Bucureşti. Nu o spun ca pe o butadă, ci pentru a relativiza ideea de întoarcere, ca de altfel şi pe aceea de plecare. Trauma comunismului a făcut ca, în conţtiinţa românească, a pleca să reprezinte ruptura, desprinderea, uneori chiar abandonul. Însă experienţa celor plecaţi la studii sau chiar la muncă în străinătate dupa 1989 este diferită. Este adevărat ca mult din însăşi structura lumii în care trăim s-a schimbat esenţial în ultimele două decenii. Eu nu aş putea avea iluzia de a trăi simultan în mai multe locuri dacă nu aş citi ziarele pe internet, dacă nu aş putea să îmi văd online prietenii şi familia în timp real, dacă nu aş putea călători pe cât de des mi-o doresc, dacă nu aş avea acces la lumea culturală şi la lucrările juridice ale colegilor din România, sau colabora cu ei la proiecte comune. Toate acestea explică de ce nu mă simt mai departe de Bucureşti când sunt la Boston decât m-aş simţi dacă aş fi la Oradea sau Botoşani.

"Motivaţia îmi vine din raportarea la proiectul meu intelectual"

Paris, Bucureşti, Bruxelles, Boston. Unde te-ai simţit cel mai respectat şi motivat? M-am simţit respectat şi motivat în toate locurile prin care am trecut. Motivaţia îmi vine din raportarea la proiectul meu intelectual. Ea nu se schimbă în funcţie de ţara unde trăiesc, atât timp cât sunt liber. Respectul trebuie câştigat, iar respectul reciproc – adică al celor pe care tu însuţi îi respecţi - se câştigă cel mai greu. Acestea fiind spuse, trebuie să vă mărturisesc însă că sistemul american este unul aparte. Este drept că am avut şansa să îmi facdoctoratul la Universitatea Harvard, care este un paradis intelectual. Până să ajung acolo, mi-am găsit destul de greu locul în lumea academică, date fiind interese mele atât în drept, cât şi în filozofie, istorie, economie. Însă programul doctoral în drept de la Harvard pleacă de la premisa interdisciplinarităţii. Nu poţi fi un specialist în drept dacă nu ai citit şi dacă nu ţi-ai format o opinie în disputele care au marcat domeniile conexe dreptului. Lucrarea mea de doctorat este pe o temă care combină filozofia politică, dreptul constituţional, istoria ideilor şi dreptul comparat. Sunt puţine universităţi din Europa unde îmi imaginez că aş fi putut susţine o asemenea lucrare. În concluzie, motivarea vine din faptul că ai libertatea intelectuală să poţi face ce te interesează. Ca orice libertate, şi aceasta se câştigă în timp.

De ce crezi că pleacă tinerii de valoare din România? În primul rând, nu toţi tinerii de valoare pleacă din România. Cei mai mulţi tineri de valoare rămân în România. În ce îi priveşte pe cei din categoria la care vă referiţi, cred că răspunsul standard la această întrebare este în mare măsură adecvat. Unii tineri pleacă din dorinţa de a îşi urma interesele şi pasiunile în mod cât mai liber şi nedistorsionat. Pleacă pentru a evita compromisurile intelectuale şi personale de care deseori depind carierele la care visează. Universităţile lumii, la fel ca multe state, sunt într-o competiţie acerbă pntru aceşti tineri. Alţi tineri pleacă pur şi simplu pentru a cunoaşte lumea în diversitatea ei şi pentru a se întâlni cu ei înşişi undeva pe traseu.

Profesionişti pe care statul îi trimite să joace şah în Cişmigiu

Care crezi că este soluţia pentru a-i ţine în ţară? Cred că vă referiţi la ce se poate face pentru a îi aduce pe aceşti tineri înapoi în ţară după ce au studiat în străinătate. Permiteţi-mi să încep cu un exemplu din sfera juridică, pe care o cunosc mai bine. Un tânăr absolvent de drept din Europa care face un masterat de un an la Harvard va primi oferte să lucreze la firme importante de avocatură, unde va câştiga cel puţin 130 de mii de dolari pe an, imediat după angajare. Este evident că nu i se poate oferi nimic comparabil din punct de vedere financiar în România, sau în aproape orice altă ţară. Există ca atare limite la ce se poate face. Pe de altă parte, dacă veţi discuta cu tânărul nostru avocat după câţiva ani de muncă într-un cabinet de avocatură, cel mai probabil veţi constata că este pregătit să renunţe la acea slujbă care rareori îi oferă satisfacţiile intelectuale pentru care l-a pregătit educaţia de prim rang pe care a primit-o. Opţiunea întoarcerii sau a implicării în proiecte în România devine atunci foarte tentantă pentru un avocat, ca şi pentru un inginer, economist sau profesionişti din alte domenii. Nu uitaţi că mulţi dintre cei plecaţi descoperă destul de repede că a trăi departe de familie, prieteni sau limba maternă nu este uşor, indiferent câte alte limbi au învăţat să vorbească între timp.

În plus, sunt destul de circumspect în ce priveşte programele speciale pe termen lung pentru tinerii veniţi din străinătate, care au fost încercate la noi de diverse guverne. Reformele instituţionale de care ar beneficia întreaga societate sunt mai importante pentru cei care se întorc din străinătate decât programele speciale. Luaţi spre exemplu sistemul universitar. Pentru tinerii care se gândesc la întoarcerea în Romania, este important ca universităţile să fie reformate în instituţii dinamice, capabile să atragă intelectuali de prim rang, care să fie plătiţi direct proportional cu rezultatele proiectelor în care sunt implicaţi. Or, acestea sunt exact reformele care îi vor atrage spre lumea academică pe tinerii de valoare din ţară.

Să vă mai dau un exemplu. Aud bunăoara cum, pentru a face faţă crizei financiare, unele universităţi din România urmează a îi pensiona pe profesorii trecuţi de o anumită vârstă. Ideea mi se pare de o miopie colosala. Tinerii cercetători nu se pot forma doar în compania altor tineri, indiferent cât de dinamici sau bine pregătiţi. Ştiinţele umaniste – inclusiv dreptul – sunt ştiinţe de acumulare. o acumulare ce se face pe parcursul multor ani. Sistemul universitar cade astfel victima aceloraşi lozinci ale căror efecte le-am mai văzut şi în alte domenii. Amintiţi-vă de reforme recente din sistemul sanitar românesc, unde medici trecuţi de o anumită vârstă, mulţi dintre ei cu mare experienţă, competenţă profesională şi putere de muncă, au fost pensionaţi. La vârsta la care ar putea să salveze vieţi şi să îi pregătească pe medicii tineri, statul român îi trimite să joace şah în Cişmigiu. Acestea mi se par reţete sigure de sinucidere instituţională. Nu vârsta, ci competenţa trebuie să fie un criteriu de reformă în domenii precum mediul academic. Eu însumi, tânăr fiind, îmi permit să spun că nu persoanele în etate sunt problema României, şi nu numai tinerii sunt salvarea ei.   

De la frică şi nevoie la indiferenţă

Preşedinţia României ţi-a încredinţat un proiect. De ce reforme ar avea nevoie România şi care sunt disfuncţiile sistemului nostru constituţional? Am fost evident onorat să particip la elaborarea Raportului Comisiei de analiză a regimului instituţional şi politic. Acest document prezintă atât disfuncţiile actualului sistem constituţional, cât şi eventuale soluţii. Documentul este redactat într-un limbaj accesibil publicului larg şi îi invit pe cititorii dumneavoastră să îl citească.

Acestea fiind zise, menţionez aici ca disfuncţionalitate deseori ignorată a regimului constituţional actual eşecul complexificării raporturilor dintre cetăţean şi stat. Miza dezvoltării unei culturi a constituţionalismului este poziţionarea cetăţeanului faţă de stat. Dată fiind istoria recentă a României, era important ca cetăţenii să se deprindă a se raporta la stat fără frică sau dintr-o nevoie stringentă care să îi facă vulnerabili. În relaţia dintre cetăţean şi stat, se observă o disparitate notabilă în ce priveşte modul de raportare la instituţiile statului a diferitelor categorii de cetăţeni. Apariţia unei generaţii născute după căderea comunismului şi progresul economic fac ca relaţia multor cetăţeni cu statul să fie una nu de frică sau nevoie, ci de indiferenţă. Vulnerabilitatea altor categorii sociale a continuat să le facă prizonierele modelului bazat pe frică/nevoie. În toate aceste cazuri, raportul dintre cetăţean şi stat s-a repoziţionat pe alte axe, fără însă a deveni unul complex. Această evoluţie nu este întru totul surprinzătoare. Relaţia cetăţean-stat nu poate deveni mai bună fără existenţa în spaţiul constituţional a unui model care să demonstreze cum ea poate face obiectul deliberării naţionale. În alte democraţii constituţionale, instituţii precum Parlamentul sau Curtea Constituţională fac exemplul acestui tip de deliberare. Nu însă şi în România. Cel puţin nu până în acest moment.