Cum îsi petrece timpul liber, atunci când îl are, un turist aflat la Paris?!
- Adam Popescu
- 10 iulie 2009, 14:51
Este o diferenta radicala intre a strabate acest oras aproape în toate directiile, la început, întotdeauna în viteza masinii sau a unui autobuz, si doar sa reusesti sa zaresti unele locuri pline de farmec, unele care iti trezesc amintiri de acasa, amintiri legate de un Bucuresti aproape disparut, altele care iti trezesc curiozitatea si, altceva, cand revii, insotit de aparatul de fotografiat, pur si simplu….. hoinarind.
<!--şif !msoţ>
st1î:*Şbehavior:url(#ieooui) Ţ <!şendifţ--> Impresii de vacanţă trimise de Doina Ana Butman, pentru concursul "Câştigă o vacanţă la Praga". Puteti participa şi voi trimiţând reportaje sau simple impresii, însoţite de imagini, la adresa turism@evz. Pentru a ne pastra in tema concursului – poveste de vacanta/jurnal de calatorie – pornim, astazi, la o întâlnire mai deosebita, încercand sa descoperim un loc la "înaltime" în viata artistica pariziana, sa avem la picioarele noastre capitala, sa hoinarim pe stradute, mai înguste sau mai largi, dar, încarcate de istorie, într-un cuvânt sa "urcam pe Montmartre", sufletul Parisului nostalgic si boem.
Aceasta colina, ca un turn de observatie natural, lasat de Mama Natura în câmpia regiunii pariziene, poate fi "atacat" prin mai multe puncte. Pâna la un anumit punct, putem ajunge comod, multumita metroului, dar, odata iesiti la suprafata, indiferent de linia utilizata, va trebui, totusi, sa apelam la mersul pe jos pentru a-l descoperi.
Nu ne trebuie mult pentru a patrunde într-un paienjenis de mici stradute, printre case de lemn, care, în cea mai mare parte au gazduit, pe la începutul secolului, pictori si artisti de renume. Van Dongen, Juan Gris, Modigliani, Pierre Mac Orlan au locuit pe colina. Si merita sa ne oprim putin asupra acestei perioade.
Într-o piateta, azi numita Emile Goudeau, alaturi de Hotelul "du Poirier", se afla o veche cladire, unde, la 1 iulie 1899, au fost amenajate 10 ateliere de pictori. Astfel, a luat nastere locul cunoscut sub numele de "Bateau Lavoir". Picasso a locuit destul timp, aici, din 1904 in 1909. În toamna anului 1907, el a prezentat prietenilor tabloul, celebru mai tarziu, "Domnisoarele din Avignon", lansând totodata perioada cubista. Fiind construit practic în întregime din lemn, “Le Bateau Lavoir” a fost distrus de un incendiu în anul 1970, dar, reconstruit imediat apoi, fiind ocupat astazi de artisti din toata lumea. A fost, prin urmare, o epoca in care pictorii si poetii se întalneau în cafenelele cartierului, situatie care, în decursul timpului, a accentuat importanta culturala a acestuia.
Colina, cu înaltimea sa apreciabila, de 129,37 metri, viziunea oarecum aeriana asupra orasului, strajuit de ea ca de un donjon, a inspirat si inspira multi pictori.
Chiar daca nu avem ochiul si spiritul la fel de dezvoltate ca cele apartinand unui artist, vom avea totusi surprize foarte agreabile hoinarind pe stradutele strâmte, descoperind, de exemplu, piata « Marcel Aymé » cu ansamblul sau de casute cuibarite parca în micile lor gradini, pazite cu strasnicie. Daca vom privi mai atent etichetele de pe porti vom vedea nume celebre ca Renoir, Corot, Picasso sau Magritte, dar, vom întelege, repede, ca sunt puse numai pentru ca locuitorii sa-si pastreze o aura de mister. Putem continua hoinareala pe aleea "Les brouillards”, strajuita, de asemenea, de mici gradini, spre castelul cu acelas nume, in care a locuit Nerval. In drumul nostru, vom trece si prin piata “Dalida”, decorata cu bustul cântaretei ce a locuit nu departe, la numarul 11 bis pe strada Orchampt, nu departe de “Moulin de Galette”.
La intersectia strazilor Saint Vincent si Salciilor, avem surpriza sa vedem restaurantul “Casa Rosa”, cladire pictata de Utrillo într-unul din tablourile sale, Utrillo care, si el, a locuit pe colina.
Ne vom opri, apoi, la baza scarilor ce duc, ca un evantai, spre Basilica. Aici avem de ales prin a urca pe acest evantai, putând, din timp în timp, sa descoperim, progresiv, panorama acoperisurilor pariziene sau…..sa luam funicularul pâna sus. Desi nu foarte veche, terminata în 1873, “Basilica Sacre Coeur” merita din plin sa-i acordam mai mult timp. Numita de unii "patiserie alba", vazuta de altii ca un simbol al resemnarii parizienilor dupa esecul Comunei in 1871, Basilica a constituit un subiec de controversa pe tot timpul constructiei ei si chiar ulterior. Trebuie amintit ca au existat 87 de proiecte de constructie iar Emile Zola declara în romanul sau "Paris", în 1887: "Nu cunosc un non-sens mai imbecil, Parisul dominat de acest templu idolatru, construit pentru a glorifica absurdul. ...o astfel de imprudenta, o ofensa adusa ratiunii dupa atatea secole de stiinta si lupta."
Constructia Basilicii a venit dintr-o nevoie spirituala a societatii franceze in amintirea si pentru iertarea "pacatelor" pe care ea la-a savarsit, mai înainte, fata de institutia bisericeasca, odata cu caderea celui de al doilea Imperiu. Astazi, se mai poate vedea, la intrare, juramantul national facut cu aceasta ocazie. Dupa interminabile discursuri, pro si contra constructiei, dupa ce, în urma unei subscriptii nationale s-a strâns suma de un milion de franci si a fost retinut proiectul final, la 16 iunie 1875, monseniorul Guibert, arhiepiscop al Parisului, pune piatra de temelie a viitoarei Basilici. Lucrarile de constructie vor dura 30 de ani.
Dupa ce am strabatut o mica gradina, ajungem la Muzeul vechiului Montmartre. Tot ceea ce cuprinde acesta este legat intim de istoria colinei. Portelanuri de Clignancourt, elemente de decor al teatrului de umbre "Le Chat Noir" (Pisica Neagra), diverse tablouri evocand cartierul, amintiri de scriitori si de locuitori celebri ai locului, de biserici, de mori de vant, de baluri, de cabarete, un bistrou restaurat. Casa muzeului a apartinut la inceputuri parohiei Abesse, transformata apoi, in 1680 in casa de odihna a lui Rose Rosimond, actor in trupa lui Molière, unde a si murit de altfel. A murit ca si el, in timp ce juca piesa "Bolnavul închipuit"…. Ultimul locuitor de marca al casei a fost Renoir, sedus de gradina care, la acea data, era salbatica, apropae o jungla…
Dar surprizele nu se vor fi terminat…..
Continuându-ne urcusul pe avenue Junot, la numarul 15, pe un perete este fixata o placa, ce ne informeaza ca aceasta casa a fost construita pentru poetul, român, Tristan Tzara. Nu este aceasta o surpriza? In plin cartier Montmartre, sa gasim urmele unui compatriot? Tristan Tzara a fost fondatorul miscarii dadaiste, miscare culturala contestatara, la care au aderat si alte nume importante, din toate formele de arta : Apollinaire, Picasso, Kandinski, Modigliani cât si Ball, Huelsenbeck, Soupault, Peret. Pentru ca în timpul celui de-al doilea razboi, Tristan Tzara a activat in rezistenta, francezii au dat numele lui unei strazi, ce se afla in acelasi arondisment cu locuinta sa.
Dar, sa revenim in zilele noastre. Pe langa atâtea locuri încarcate de istorie, oare mai este loc si pentru cei care trebuie sa-si câstige pâinea cea de toate zilele, mai lucreaza oare cineva? Privind vitrinele, putem deduce ca magazinele comerciale, de la brutarii si pâna la magazinele-bazar, sunt cele mai raspândite. Urmeaza, apoi, cafenelele si restaurantele, unele chiar cu un farmec deosebit, fie pentru terasa lor, fie pentru trecutul istoric, mereu, fie pentru listele de bucate specifice. Pot afirma, cu sinceritate, ca nu am vazut, nicaieri, o mai mare aglomeratie de restaurante si cafenele pe metru patrat ca in Paris. Galeriile de arta se gasesc mai peste tot, dar cele mai frecvente se afla, totusi, in jurul Pietii Tertre. Tot în aceasta zona, se afla, cum este si firesc, ateliere de înramat tablouri, unde se creaza adevarate opere de arta, aurite in cea mai mare parte.
Nu vom putea incheia plimbarea noastra daca, pe inserate, nu vom poposi la cabaretul "Le Lapin Agile" pentru a petrece o seara cu adevarat in spiritul cartierului. Acest cabaret autentic se afla situat într-o casa vopsita în ocre, « dotata » cu o foarte mica gradinita în fata. Cântareti, sansonetisti, muzicanti, toti cei care se produc, aici, sunt urmasii lui Apollinaire, Brunat sau Picasso. La origine, localul apartinea lui André Gill care a pictat o fresca, ce se afla si azi, reprezentand un iepure (le lapin) iesind grabit, sau agil, dintr-o cratita; localul se numea deci "Iepurele lui Gill" – « Le lapin à Gill », care s-a transformat cu timpul in "Iepurele agil" - "Le Lapin Agile". Interiorul este impodobit cu souvenir-uri de tot felul, iar mobilierul este confectionat, în lemn, ca cel de la începutul secolului. Însesi melodiile sunt cântate fara microfon, în stare pura, ca pe vremuri. Spiritul si atmosfera acestui cabaret nu s-au prea schimbat în decursul timpului, deviza lui ramânând etern aceiasi: "Prietenii mai întâi!"
Iesind din nou, in racoarea noptii, ne-am putem îndrepta, pentru a sfârsi seara într-o nota mai animata, spre piata Tertre, unde, asezati la o masa, sa obsevam grupurile de turisti din jurul pictorilor, care stau pana seara târziu; însa, daca a doua zi vrem sa descoperim si alte locuri din Paris, indicat este sa ne grabim spre statia cea mai apropiata pentru a prinde ultimul metrou !…
O plimbare prin cartierul Notre Dame de Lorette
Cartierul parizian Notre Dame de Lorette se afla la baza colinei Montmartre, fiind cel de al treilea, dupa Pigalle si Montmartre. Se poate spune ca de aici incep strazile in panta care, in majoritate conduc pana sus la Bazilica Sacre Cœur, strabatand deci celelalte doua cartiere.
Ca o prima impresie, acasta zona a stiut sa pastreze un usor aer de frivolitate, ramas de la elegantele personaje feminine de alta data precum si o grandoare ramasa de la minuscula Republica a Artelor, cum a fost ea denumita in secolul al XIX lea.
Trebuie totusi sa fii un bun echilibrist sa-ti fi construit casa pe aceasta panta, destul de accentuata în anumite locuri. Dar, in prezent, acest lucru nu constituie un impediment ca restaurante, ateliere fotografice sau, pur si simplu, mici industriasi sa se instaleze aici, pe locurile strabatute umblat de Leautaud, Emile Reynaud (inventatorul teatrului optic, stramosul desenelor animate), Viollet le Duc sau Delacroix.
Cartierul isi poarta denumirea dupa numele, inventat si atribuit de Nestor Roqueplan – redactor sef la ziarul « Figaro ». Lorette-le erau, dupa caracterizarea lui Theophile Gautier, semi-mondenele care locuiau aici si care aveau o spoiala de cultura, «descifrarea catorva partituri la pian, a unui solfegiu, cateva notiuni de dans si declamatie», toate acestea in speranta gasirii unui sot avantajos si cheltuitor. Cartierul se seamana, inca, cu aceste persoane dragalase in felul lor dar in permanenta la panda dupa o « prada » usoara : delimitat pe o parte de strazi pline de animatie si de comerturi - des Martyrs si Rochechouart, « coafat » de Pigalle si Barbes. Este un amestec, am putea spune, pana la urma, armonios, între imobile populare de doua si trei etage cu imobile de stil mai burghez, decorate cu un sâmbure de fantezie, de unde si farmecul sau discret. La un moment dat, in acest perimetru, totusi restrâns, locuiau Theophile Gautier, gazduit acasa la Nerval, pictorii Gustav Moreau si Delcroix, Gericault si Renoir, fratii Goncourt; datorita acestei mari concentrari de spirite creatoare, apare si ambitia de a decreta, nici mai mult, nici mai putin, acest cartier drept o micro-republica a artelor, denumita Noua Atena. Din toate acestea ramân, astazi, doar câteva amintiri.
Pierzându-ne prin labirintul stradutelor, vom ajunge, mai devreme sau mai târziu, la piata Saint Georges. În mijlocul ei troneaza statuia cu bustul pictorului Gavarni, pictor care a imortalizat prin pânzele sale, viata « lorette-lor ».
Coborând spre strada Saint Lazare, o artera obligatorie în plimbarea noastra, pe strada Milton, la numarul 10, un magazin cu aer din anii '60, ne atrage atentia, asta, binenteles, daca suntem sau am fost pasionati de afise publicitare, fie din perioade Belle Epoque sau Arts Deco din anii '50 – '60. Cu bunavointa patronului putem admira afise, adevarate opere de arta, create azi cu pasiunea meseriasului de alta data. Altfel spus, putem admira un mic tipograf-artist, care mai lucreaza, înca, animat de pasiunea lucrului bine si frumos facut. Ei bine, iata-ne ajunsi si pe strada Saint Lazare
La numarul 10, de data asta ne va atrage privirea un magazin de parfumuri, « Detaille », pe numele sau. Chiar daca nevoia de a cumpara nu ne va împinge de la spate, sa intram totusi. Simplu gest de a-i pasi pragul ne transporta undeva, in timp, pe la începutul secolului. Un lux discret, dar, rar, în acest sfârsit de mileniu ne înconjoara. Trebuie spus ca produsele « Detaille » erau exportate la aceea epoca în aproape toate reprezentantele comerciale franceze din lume : în Egipt, în Brazilia, în Indochina. Curtile regale europene foloseau de asemenea produsele amintite, cum de altfel puteau fi gasite la Londra sau New York. Flacoane de apa de colonie « 1905 », crema de fata, pentru a se proteja de toate agresiunile zilnice, « Automobile », dupa reteta contesei de Presle, pudre de fata (poudre libre), de o discretie deosebita, troneaza în etajere de lemn pretios, într-o atmosfera intima. Ne vom continua plimbarea pe strada Saint Lazare. Dupa traditia crestina, se pare ca un grup de îngeri ar fi deplasat casa Fecioarei Maria de la Nazaret în localitatea italiana Loretto, în Italia. De aici si numele bisericii pe care o zarim imediat dupa o mica curba a strazii. Numele ei a fost apoi împrumutat de de persoanele galante care locuiau cartierul. Biserica Notre Dame de Lorette a fost construita dupa planurile lui Hypolite Lebas, între anii 1823 si 1836, având ca scop deservirea cartierului « Noua Atena ». Cum cartierul însemna, în ideea locuitorilor lui, o noua republica, parohia bisericii avea si rolul de a gazdui diversi militanti, de toate soiurile si de atunci se spune ca ea este foarte primitoare. Aici, în zilele noastre, au loc diverse concerte de muzica sacra. Pe drept, se poate spune ca Parisul este orasul cu cele mai multe biserici.
Dupa atâta istorie si atâtia sfinti, va trebui, cu siguranta, sa ne odihnim în micul si cochetul parc din fata bisericii. Asezati confortabil pe o banca, eventual la umbra, va voi spune urmarea plimbarii noastre. Ca de obicei, vom trece prin locuri prin care alti români au locuit si au adus faima, nu întotdeauna recunoscuta, României. Faptul ca ne aflam în piata d’Estienne d’Orves nu este întâmplator : nu departe de aici, pe strada Clichy, la numarul 26 - 28, a locuit, pâna la moartea sa, George Enescu. Din pacate, nu se afla nici un muzeu, aici, nu stim în ce apartament a creat si si-a dat ultima suflare…, doar o placa marcheaza trecerea sa. Dar, cred ca si atât este suficient ca, în urechi, sa ne rasune acordurile Rapsodiei si, credeti-ma, când esti departe de tara…reconforteaza.
Tot nu departe de piata se afla, în pasajul Caumartin, la numarul 14, casa în care a locuit actorul Eduard de Max. O placa simpla, pe fatada unei case, la fel ca si la Enescu. Desigur, ca, pentru multe generatii de români, numele lui Eduard de Max poate fi necunoscut (nascut la 14 februarie 1869 la Iasi a murit la Paris la 28 octombrie 1924). Deci noi, cei de azi, avem putine sanse sa fi auzit de el. Si cu toate astea, a fost un foarte bun actor, absolvent al Conservatorului din Paris cu premiul I, a jucat pe renumite scene pariziene, fiind, în acelas timp societar al Comediei Franceze. S-a numarat printre monstrii sacri ai scenei franceze deci, într-o perioada când aceasta lansa si consacra exceptionale valori interpretative. Azi, doar daca ridicam ochii spre fatada, vedem placa, mii de oameni trec zilnic fara sa aiba habar de ea.
Iata-ne deci la sfârsitul unui periplu parizian în care am vazut cartiere legate direct de istoria capitalei, am trecut pe locuri pe care înaintasi ai nostri au vietuit….Colina Montmartre si-a descoperit putin din farmecul ei, din secretele ei, din misterele ei. Am strabtut-o de sus pâna jos, am fost prin locuri, care, nu toate figureaza în ghidurile turistice. Mai avem însa destule locuri de descoperit, asa ca invitatia la hoinareala, cu pasul prin Paris, ramâne deschisa.