Prea mulţi avocaţi şi filosofi, prea puţini chelneri şi tinichigii. Acesta este verdictul prezidenţial asupra sistemului de învăţământ şi a decalajului dintre acesta şi nevoile economiei - sau a ce a mai rămas din ea.
Dincolo de tonul oarecum suburban pe care-l are declaraţia dlui Traian Băsescu, ea reuşeşte să contureze în mintea publicului o imagine sim plă, poate prea simplă, în legătură cu una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă România acum. Dincolo de acest merit comunicaţional însă, afirmaţia şefului statului lasă mult de dorit prin omisiunile pe care le conţine.
Decalajul dintre nevoile economiei şi genul de absolvenţi pe care îi produce învăţământul românesc constituie orice, numai o noutate nu. În ritualul anual al tânguielilor politice pe tema educaţiei, subiectul acestui decalaj ocupă un loc de frunte. Angajatorii privaţi au obosit atrăgând atenţia asupra pregătirii inadecvate a absolvenţilor de liceu şi de facultate din România. Penuria de resurse umane este unul dintre motivele majore ale proastei funcţionări a administraţiei.
La situaţia actuală s-a ajuns după un proces de lungă durată. Cauzele sale sunt atât politice, cât şi culturale.
Pe plan politic, avem de-a face, încă o dată, cu o cultură pompieristică în care urgentul ia de cele mai multe ori locul importantului şi în care fuga de la o minicriză la alta nu lasă loc reflecţiei şi planificărilor pe termen lung. Rezultatele schimbărilor în sistemul educaţional nu pot avea efecte vizibile în piaţa muncii decât după mult mai mulţi ani decât conţine un mandat politic. În acelaşi fel în care România nu are politici economice pe termen lung, ea nu are nicio strategie a educaţiei pe termen lung, în care să se prevadă posibile direcţii ale economiei şi să se aibă în vedere reforme ale învăţământului în funcţie de aceste scenarii.
Pe plan cultural, există câţiva factori incomozi care au frânat puternic reforma în sistemul de învăţământ. În prim plan se află afecţiunea habotnică a românilor faţă de un mit profund nociv, acela al excelentei şcoli româneşti care produce multe genii de rup inima Vestului cu strălucirea lor. Acest mit făcea ca, până nu demult, orice sugestie că şcoala românească este mediocră şi are nevoie de schimbare să atragă după sine vehemente proteste. Vai de politicianul care îndrăznea să zdruncine noţiunea că ai noştri tineri îl învaţă informatică pe Bill Gates.
Pe de altă parte însă, o altă cauză a actualei situaţii o constituie şi obsesia prea multor părinţi români cu ideea că odoarele lor trebuie cu orice preţ să „facă o facultate, să se realizeze”. În paralel cu această obsesie, mai avem parte de refuzul aceloraşi părinţi, sau al prea multor altora, de a accepta că tinerele lor vlăstare nu au dreptul inalienabil şi mintea necesară pentru studii universitare.
Toţi aceşti factori nu sunt vina dlui Băsescu. Responsabilitatea pentru situaţia învăţământului o purtăm, în mare măsură, cu toţii: de la vlădică la opincă, indiferent de funcţie sau afinitate politică. De aceea, tonul acuzator al şefului statului pe această temă, la adresa unui ministru rival, îl face pe dl Băsescu vinovat de politicianism ieftin într-un moment când România are nevoie de exact contrariul acestui comportament.
Autorul este consilier al dlui Mircea Geoană, preşedintele Senatului în Parlamentul României şi candidat la preşedinţie.
Recomandările noastre
