Ţările mici au un fel anume de-a se legitima prin lucruri mari.
Ele întreţin astfel iluzia propriei importanţe şi oferă spectacolul piticului care, privindu-şi fotografia sub lupă, speră să descopere un uriaş. Fascinaţia faraonismului românesc se traduce prin goana bezmetică după superlative. Ne place să fim cei mai cei din ţara cea mai cea. N-ar fi de mirare ca manualele de istorie să preia obsesia şi să ne trezim cu figuri istorice redenumite în consecinţă: Mircea cel mai Bătrân, Ştefan cel mai Mare, Alexandru cel mai Bun, Mihai cel mai Viteaz.
Până atunci, România îşi palpează moţul şi se răsfaţă în judecăţi autoadmirative. Iar dacă în vechime teritoriul ei era locuit de „cei mai viteji dintre traci”, astăzi superlativita galopantă propune noi sminteli. Singura instanţă pe care pare s-o recunoască România e Cartea Recordurilor. La noi, Guinness nu mai e marcă de bere, ci sigiliu al excepţionalismului. El omologhează capacitatea naţiei de-a face abstracţie de priorităţile reale şi de-a aşeza în locul lor monumente de-o zi. Seduşi de criteriul volumetric, de lungime sau de înălţime, românii mai au o marotă: crăpelniţa.
Cele mai multe fandacsii superlative sunt depuse pe altarul burţii şi împărţite martorilor scăpaţi de alimentaţia raţională a lui Ceauşescu. Dacă în decembrie Capitala a forţat pătrunderea în Cartea Recordurilor prin prezenţa unui număr de 3.939 de Moş Crăciuni colindând pe străzi, dacă de Paşte sucevenii au arătat lumii cel mai mare ou încondeiat (7,25 m lungime, 1.800 kg greutate, plus soborul aferent pentru sfinţire), celelalte năzdrăvănii au fost sortite în exclusivitate tubului digestiv. Excursiei prin duoden, jejun şi ileon.
Să ne amintim câteva dintre aceste fantezii şi să admitem că avem o problemă. Iată, pentru început, cea mai lungă tartă cu căpşuni (31 m), vernisată cu doi ani în urmă la Sibiu, în prezenţa câtorva sute de oameni momiţi de perspectiva unei porţii gratuite. Fiindcă tot am început anapoda, cu desertul, să continuăm pe aceeaşi linie. Cea mai lungă plăcintă cu brânză din lume a văzut lumina cuptorului tot în România, iar îmbucătăţirea ei s-a făcut în aceeaşi atmosferă de extaz papilar şi ciupeală calorică. Cea mai grea franzelă simplă (30 kg) poartă şi ea fundă tricoloră.
În plus, sub patronajul lui Sorin Oprescu, bucureştenii au fost cadorisiţi cu cel mai greu tort cu fructe şi frişcă din lume - 281 kg la 140 m². E adevărat - şi cu asta schimbăm macazul alimentar - , tot primarul Capitalei a binecuvântat, cu apropouri deşucheate, fabricarea celui mai lung cârnat afumat de pe planetă (392 m).
Ziua Europei a prilejuit la rându-i ivirea, în Parcul Izvor, a sarmalei-record (2,2 m lungime), a celui mai lung mititel (1,5 m) şi a celei mai mari omlete ţărăneşti văzute vreodată pe Terra: 25.000 de ouă, 1.800 kg de cartofi, 200 kg de costiţă, 200 kg de caşcaval, 3 kg de piper negru, 5 kg de sare, 30 kg de ceapă. Criză? Ce-i aia? Şi oricum, dacă românii produc aşa ceva când le e greu, vă daţi seama de ce sunt în stare în vremuri de prosperitate.
Colecţia de recorduri gastronomice şi de ghiduşii sărbătoreşti nu e doar un capriciu, ci şi o formă de-a uita de alte superlative: cele de care ar trebui să scăpăm. Aici neputinţa, amnezia, buzunăreala şi incompetenţa formează un aliaj imbatabil.
Avem în continuare cele mai proaste drumuri, cea mai slabă infrastructură, cele mai adânci cratere rutiere, cei mai mulţi câini fără stăpân şi cele mai mari exemple de impostură televizată. Nu contează, câtă vreme micul e mustos şi lumea aplaudă.
Recomandările noastre
