South Stream defilează cu Berlusconi, dar Nabucco a fost resuscitat de unguri, austrieci şi turci.
Proiectul Nabucco, lansat în 2002, părea sortit unei morţi lente. Ideea era de a construi un gazoduct care să ocolească Rusia, prin Turcia, cu scopul de a reduce dependenţa UE de gigantul Gazprom, devenit arma diplomatică a Moscovei, şi de a aduce gaz direct din zona caspică.
Nabucco punea însă carul înaintea boilor: propunea un gazoduct, fără a avea şi o sursă sigură de gaz. Se părea că nu poate conta decât pe gazul din Azerbaidjan, singura dintre fostele republici sovietice din Asia centrală care nu a cedat complet presiunilor Moscovei.
De cealaltă parte a Mării Caspice, Turkmenistanul, Kazahstanul, sau Uzbekistanul au hotărât să vândă gaz Rusiei sau Chinei. Oricum, gazul lor ar fi trebuit transportat pe sub Marea Caspică spre terminalele din Azerbaidjan, lucrul irealizabil deocamdată din cauza disputelor teritoriale dintre riverani.
Între timp, proiectul South Stream, care ar permite Rusiei să exporte gaz spre UE ocolind Ucraina pe sub Marea Neagră, a câştigat din ce în ce mai mulţi aderenţi. Rusia a semnat acorduri cu Bulgaria, Serbia, Grecia şi Ungaria şi a cochetat şi cu România (ceva mai puţin dependentă de importuri).
Săptămâna trecută, la Soci, premierul Putin a convenit cu Silvio Berlusconi, ca cele două concerne energetice ale Italiei, ENI şi ENEL, să exploateze împreună cu Gazprom (căruia i-au vândut pachetul majoritar) trei câmpuri din vestul Siberiei şi să dubleze capacitatea gazoductului South Stream la 63 miliarde m.c. pe an. Problema Gazpromului este că nu a investit în câmpuri noi, care zac de obicei sub tundra siberiană.
Perseveranţa cu care Rusia urmăreşte relizarea proiectului South Stream a mobilizat în fine UE. La începutul lunii, o serie de potenţiali parteneri la realizarea coridorului Nabucco au fost invitaţi la Praga. Cu acest prilej, UE a încheiat un acord energetic cu Azerbaidjanul, Georgia, Turcia şi Egiptul, primele trei urmând să găzduiască conducta. Mai important, Turcia, principala gazdă, va semna în câteva săptămâni un acord pentru construcţia gazoductului, renunţând la unele pretenţii exagerate şi necondiţionându-l de continuarea negocierilor de aderare la UE.
Iar duminică, MOL din Ungaria şi OMV din Austria au convenit cu o firmă din Emiratele Arabe Unite să achiziţioneze drepturi de explorare şi exploatare a două câmpuri de gaze naturale din Kurdistanul irakian. De acolo, gazul poate fi pompat peste graniţă, în Turcia în viitorul gazoduct Nabucco. OMV încercase să achiziţioneze MOL, dar nereuşind şi-a vândut acţiunile la MOL unui grup petrolier apropiat de Kremlim. Ambele firme sunt însă implicate în proiectul Nabucco (alături de companii naţionale din Turcia, Bulgaria, România şi grupul german RWE), astfel încât acordul cu guvernul Kurdistanului reprezintă un important pas înainte.
Dacă nu se vor lovi de opoziţia guvernului de la Bagdad, care nu vrea ca administraţia din zonele kurde să încheie contracte comerciale fără binecuvântarea sa, şi dacă generalii turci nu vor invoca obiecţii legate de securitatea naţională, MOL şi OMV vor fi rezolvat o problemă spinoasă. Dacă Asia Centrală nu poate alimenta Nabucco, singurele surse alternative sunt Irakul şi Iranul, ultima variantă nefiind deocamdată viabilă din motive politice.
Chiar şi aşa, Nabucco nu va avea decât jumătate din capacitatea proiectului South Stream. Ar furniza spre sfârşitul deceniului viitor cam 5% din importurile de gaz ale UE. Va costa însă de două ori şi jumătate mai puţin decât South Stream. Şi poate se va mişca mai repede în cursa contracronometru care tocmai a început.
Recomandările noastre
