A încetat din viaţă criticul şi istoricul literar Mihai Ungheanu, cândva unul dintre promiţătorii tineri intelectuali români.
Autor al volumului "Campanii", remarcat pentru stilul vag-nonconformist, exeget al operei lui Marin Preda, Ungheanu a virat treptat către direcţia protocronistă lucrând în siajul lui Edgar Papu şi s-a aliat cu personaje precum Nicolae Dragoş, N.D. Fruntelată, A. Păunescu, E. Barbu, Paul Anghel, Dinu Săraru, Ion Lancranjan, Dan Zamfirescu şi chiar C. V. Tudor.
La revista Luceafărul, Ungheanu a fost campion al direcţiei ostile liniei lovinesciene în cultura românească şi a încurajat stilul grobian, injurios-pamfletar practicat de Artur Silvestri. Ungheanu l-a susţinut pe sociologul protocronist Ilie Bădescu în tentativa de a-l anexa pe Eminescu ideologiei oficiale.
A făcut parte din cei pe care Monica Lovinescu i-a numit trepăduşi de Curte Nouă, "grupul celor douăzeci şi ceva" care a intervenit în repetate rânduri pe lângă N. Ceauşescu împotriva intelectualităţii critice pro-occidentale. Între cei acuzaţi de "cosmopolitism" şi "servilism" în raport cu postul de radio "Europa Liberă" se aflau N. Manolescu, E. Simion, M. Iorgulescu, Octavian Paler, Valeriu Cristea, Gh. Grigurcu.
Sugerez lectura cărţii despre protocronism semnată de Alexandra Tomiţă apărută în 2007 la Cartea Românească. Protectorii acestui nefast grup de presiune, analizat de Katherine Verdery în cartea Compromis şi rezistenţă..., tradusă la Humanitas, au fost Dumitru Popescu, Eugen Florescu şi Mihai Dulea.
După 1989, M. Ungheanu a supralicitat tematica naţionalist-xenofobă şi a activat la nivel de vârf în PRM. În timpul "Patrulaterului Roşu" (guvernarea Văcăroiu) a fost secretar de stat la Ministerul Culturii. A publicat o carte propagandistic-conspiraţionistă despre "Holocaustul culturii române", reluându-şi marotele şovine şi antisemite. În acelaşi sens, a scris în paginile publicaţiilor vadimiste şi a atacat, ca senator PRM, Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste.
În chip ironic, acelaşi Eugen Simion, criticul neo-lovinescian stigmatizat şi insultat de M. Ungheanu în anii 1980, a girat prezenţa militantului peremist în conducerea unui institut menit să analizeze ştiinţific natura şi consecinţele totalitarismului.
Destinul lui Mihai Ungheanu depune mărturie pentru forţa de seducţie a doctrinelor totalitare, inclusiv a naţionalismului antiliberal, asupra unor intelectuali dispuşi să renunţe la principiul autonomiei esteticului şi să cauţioneze barocul fascisto-comunist.
Text apărut pe blogul tismaneanu.wordpress.com.
Recomandările noastre
